Pe când am deschis ochii am observat,
Ca pe-o minune, lumina ochilor mamei
Cât și dulcile alintări care m-au alăptat,
Și azi păstrez în suflet imaginea icoanei.

Treptat ochii minții mi-au privit viața,
În timp și-n spațiu, sfios, mă regăseam
La sânul mamei, și-i sorbeam prezența,
Și un sentiment straniu de iubire aveam.

Într-o zi cu ochii dilatați vedeam ceva,
Dar nu înțelegeam ce, eram cam uimit,
Mai târziu am priceput minunea aceea,
Era  tăticului meu, apoi mult mi-a lipsit.

Când am mai crescut, mi-a zis mămica,
Data nașterii și când am fost declarat,
Cinci făurar/optsprezece mărțișor, zicea,
Credea că-s pieritură și a cam amânat.

Mi-a zis mămica, că la doi ani ne jucam,
Tăticu mă ascundea, și mă apuca frica,

Că eu nu pricepeam și de-acolo strigam,
„Iote-mă aici Oani, iote-mă aici Olica!”

Despre sănătate, nu știam ce înseamnă,
De mă durea burtica, de aveam limbrici,
Și desculț prin zăpadă, fără de teamă,
Viața-mi era frumoasă, totu-mi era brici.

Pe la cinci ani, împreună cu sora Olica,
La fereastră-n odaie, cu o țuică dulce,
M-am aghesmuit, nu mai știam nimica,
Și uneori greșeala, altă greșeală aduce.

I-am cerut surioarei o tragă să-mi facă,
Din stuful de pe grajd, și sus pe butoi,
M-am cățărat și am tot sorbit din doagă,
Pân-am putut să cad, cu trupul greoi.

Nici nu mai știu cum am ajuns la drum
Dar nu mai vedeam, și eram anapoda,
Imaginea se dubla, nu știu ce să spun,
N-am știut nimic, pașii mi-o luau razna.

M-am trezit abia  seara, înfășurat pe pat.
Mi-a povestit mămica ce s-a întâmplat,
Cum că, împleticit, prin grajd am intrat,
Și vecinul, Tata Vasile, mămicii i-a strigat:

„Ia vezi, fă, Sando, ce e cu băiatul tău,
Că umblă amețit prin grajd, la animale?”
Mămica a sărit, rugându-se la Dumnezeu,
Ca băiețelul ei, să nu aibă vrii mentale.

Mi-a stors pe nas balegă de cal, ca leac,
Apoi a „ciufulit-o” pe Olica, ca vinovată.
Rușinea ce-am căpătat-o nu a fost fleac,
Că m-a vindecat de-a mai bea vreodată.

Cam atunci m-a mai căutat moartea,
Căci m-am fript pe burtă cu acid fenic,
Aflat într-o sticlă, ca pentru o măsea,
Și acea friptură mi-a dat fiorul „veșnic”
                        
 Și-o candelă ardea și „dormeam” adânc,
 Venit-a popa Ghenciu și m-a împărtășit,
 Și ca prin vis de astea aminte îmi aduc,
 În brațe la mămica din vis am tresărit.
                            *
Iarna aceea a lui '45, ne putea fi fatală,
Un viscol așa ca prin filmele de groază,
Troianul acoperea casa, cu tentă letală,
Prin susul ferestrei, abia putea să vază.

Plângând, mămica pe tăticu îl implora:
„Neculae, Neculae, știu că de noi îți pasă,
Troienele ne-au acoperit casa, bătătura
Copiii ne mor de foame și de frig în casă!”

Neculai nu aude, se-aude numai vântu',
Că-n lagărul rusesc îi e-n cumpănă viața,
Noroc cu Ionică al lui Pușcoi, că răzbătu
Să ne scoată din moarte, să învârtă roata.

Cum, necum, am trecut și de acea iarnă,
Soarele ne încălzea din ce în ce mai tare,
Și a venit și vara, cu a câmpului famfară,
Mă țineam ca scaiul după sora mai mare.

Mergeam la câmp, și la gârlă, mergeam,
Eram fascinat de Caloian și de Paparudă.
Și  visam cu ochii deschiși, îmi imaginam
Că luna este aproape, că-i rece și e nudă.

Iar pământul e plat, și-i numai cât îl văd,
Și câte năzbâtii îmi mai treceau prin cap,
Încât îmi vine astăzi de râs să mă prăpăd,
Și cred că aiurelile mi le-a  tratat Esculap.    

Tăticu era prizonier în mârșavul gulag
Fratele Oani a fost dat copil de trupă,
Mămica se căina: „Doamne ce mă fac?
Mai am doi copii, inima o să-mi rupă,
 
Nu am cu ce-i ține, e foamete, război,
Eu, bolnavă, Doamne e vai și vai de noi,
Mă-nvață ce să fac, să ieșim din nevoi
Și, mai miluiește-mă, să mă pot ogoi !”

Și în miez de noapte, se sfătui mămica:
„Gata, și pe Gigi am să-l dau la colegiu,
Și-o voi reține acasă numai pe Olica,
O scot de la școală, lângă mine s-o știu,

Ca ajutor în casă, în grădină, la câmp,
Doamne îmi e greu, în două să mă rup!”
Și pe la babe, doctori, mers-a mult timp,
Fiind foarte bolnavă la suflet și la trup.

Și-și zicea mămica: „Va veni și vremea,
Să te pot da și pe tine la școală, Olică,
Să-ți faci rost, maică, să nu fii nimenea!”
Și și-a cerut iertare cu suflet de mămică.

Într-o zi de toamnă, m-a luat de mânuță,
Și, la capăt de țară m-a dus la armată,
Cu inima frântă, lua-ta astfel de sentință,
Și m-a lăsat acolo, așa-mi scria-n soartă.

În clasa a I-a, nu prea știu cum învățam,
Dar știu c-am făcut o gâlmă cu spitalizare
La Timișoara și ce mi se-ntâmpla nu știam,
Și totuși eram fruntaș, ca titlu de valoare.

Baze se puneau cu citirea și aritmetica
Copiii care nu învățau, erau puși la colț.
Să înveți, când un caporal ne împiedeca,
Cu bravade și cu amenințări cu un băț?!   

Minorul caporal, din clasa a III-a, cerea:
„Elevi, mâinile la spate, privirea în tavan,
Să se-audă musca!” și tot timpul bâzâia,
Și ne pedepsea cu bățul și când tușeam.

Nu știu cu ce l-am supărat, că la culcare
M-a așezat culcat pe două paturi, râzând,
La fundul gol, cu centura, m-a bătut tare,
Ajutat de unii colegi, cozi de topor bolând .

Țipetele mele de durere le făceau plăcere,
Iar peste noapte am avut un mare coșmar,
Pierzându-mi simțurile, făcui toate cele,
Dimineața am avut cel mai mare calvar.

3.- ȘCOALA PRIMARĂ

Plutonierul Zeamă, zbir cam de „5 stele”
Găsind pe culoar răhăței, murdărie „curată”
Mi-a  donat o „labă”, de nouăzeci de chile,
De-am căzut trăsnit, făcând pe jos baltă.

Avea Majurul,  nostru,  o statură de zbir,
Avea și-un câine mare lup care-i semăna.
Majurul ne da înviorarea, ceva cam  dur,
Chiar iarna, desculți, pe zăpadă ne alinia.

Și ne dădea adunări și ruperi de rânduri,
Înapoi fuga marș până la gardul din spate,
Și iar adunarea, javra-i râdea cu mârâituri,
Apoi, fuga-n dormitor la treburile celelalte.

Dar au fost și evenimente mai frumoase,
Spre exemplu de Crăciunul clasei întâi,
Cu o scenă plină de ornamente fastuoase
Și sala plină cu asistență militară de soi.

Eu am spus o poezie cu un soldat voinic
Am gesticulat mult și cred că am plăcut:
„Eu sunt un soldat voinic,
nu mi-e frică de nimic...!”
Apoi, fruntaș furier-șeful clasei fui făcut.

Și am primit jucării cum nici nu gândeam,
La masă la maiorul preot am fost invitat,
Fetița lui cu nasul pe sus, fetiță de neam,
Cânta la pian, eram umil, nu ne-am jucat.

Eram milităros și ce pas de front băteam,
În oraș când mergeam și-ntâlneam ofițeri,
„Clasă pentru onor la stânga!” și salutam,
Clasa-n pas de front, avea totale supuneri.

În clasa a II-a m-am uimit de învățătoare,
Doamna Firan Larisa, de o mare bunătate,
Căsătorită c-un ofițer, o stimam foarte tare,
Că într-o zi m-a culcușit pentru sănătate.

Poate că eram copil bun, mă cam proteja,
La clasă eram atent, numai ochi și urechi,
Îmi era foarte dragă, doamna Firan Larisa,
Astă amintire nicicând nu mi se va învechi.

Existența mea când eram  copil de trupă,
A trecut cu atenție sporită la învățătoare
Și la învățătură, cu umilință în orice clipă,
Dar observam și pe unii colegi mai atare.
 
De Paști, mămica a venit cu dor de mamă,
Era mândră că doctorul școlii m-a lăudat,
Ca isteț, cuminte, și-s bun de pus în ramă,
Și, poate că, din milă la dânsul m-a invitat.

Și, avea o fetiță frumoasă dar și alintată,
Care mă privea de sus, cam ca o prințesă,
Pentru ea eram un năpârstoc, din armată,
Geaba tatăl ei îi cerea să fie mai gingașă.

Finalul clasei a II-a mi-a fost cu locul doi,
Și s-a ținut o serbare, cu famfara militară,
Și coronița-mi era  ca un trifoi cu patru foi,
Pentru ea mi s-a cântat imnul la famfară.

Dar cum rușii au pus stăpânire peste noi,
Bravul patriot Antonescu a fost împușcat,
Trădat de regele Mihai, la sfârșit de război,
Și din '48 colegiul militar s-a desființat.

Atunci a venit mămica și acasă m-a luat,
Și visu-mi de-a deveni căpitan l-am ratat,
„Lasă, te voi da la școala primară din sat!"
„Mămică, nu mă fac primar!" am reproșat.

Când  am mers la școala primară din sat,
Atunci că nu mă fac primar, am observat.
În una din cele 2 săli de clasă am învățat,
Și domnul  Suditu, cu respect ne-a tratat.

Domnul nostru avea  locuință de serviciu,
Și o parte din curte o folosea pentru casă,
Avea păsări, porc și vacă dar  și un viciu,
Ca prieten cu Bachus, dar era bun la clasă.

Sala de clasă era cam rece și întunecoasă,
Băncile, model vechi, erau pe trei rânduri,
Podeaua, din scândură înnegrită, groasă,
O curățam cu motorină, și avea „scorburi”.   

Iarna, era încălzită cu un godin, pe lemne,
Era metalic, deasupra cu un strat de nisip,
Avea și un burlan care încălzea, pesemne,
Care ducea-n podul școlii, un naiv prototip.

Eu stăteam în prima bancă de pe mijloc,
Iar sora Olica, pe rândul trei, banca întâia
Întrecerea la învățătură ne era ca un joc,
Și eram ochi și urechi la ce domnul zicea.

Nu știu de vreun orar, cred că la plezneală
Se insista pe cetire, aritmetică și caligrafie,
Mutam cartea din mână, după o rânduială,
Și apoi de la capăt să ne intre-n scăfârlie.

Școala Generală din Scurtești

Gimnaziul a fost ca și o adiere proaspătă,
Cu altă lume, alte orizonturi necunoscute.
Intrai pe un tărâm în care  mă putu coptă
Noii colegi, profesorii și alte necunoscute.

Școala din Scurtești se bucura de respect,
Se află la cca cinci kilometri de Dâmbroca
Nu avea gard, amplasamentul era perfect,
Și avea internat, unde ne puteam astruca.

Și erau școlarizați copiii satelor apropiate,
Dâmbroca, Stăncești, Scurtești, Ciocârlia,
Profesorii, toți, consider că erau de calitate,
Dar manuale nu aveam, ne mânca penuria.

PROFESORII

Mult l- am admirat pe domnul Nicu Coman,
Ca profesor de Limba Română și ca ținută,
Cât de frumos povestea, chipu-i sorbeam,
Era tânăr și chipeș, cu, comportare plăcută!

Ne era bun director și am fost foarte triști
Când a fost concentrat, și ne-a mai lipsit,

Că nu aveam cine să ne mai spună povești.
A revenit, ne-am bucurat, mult l-am iubit.

O dată, povestind, învârtea în mână o cretă,
Și de la catedră în fundul clasei, a aruncat,
În fruntea elevului Grigore, cu adresă certă,
„Porungheii Grigore!”, de ne-a impresionat.

Eram în clasa a cincea și s-a ținut concurs,
De dictare, unde au participat toate clasele,
Semnele de punctuație erau  greu de pus,
Și am ieșit primul pe școală, printre altele.

Pe doamna Rodica Ionescu,  la matematică
O vedeam ca pe o  mamă, ne era dirigintă,
Cred că preda bine, dar o priveam cu frică
Nu m-am simțit în larg, parcă aveam otită.

Doamna avea și harul pentru teatru și cor,
Pentru serbări școlare și teatru cu tineretul,
Îmi era tare  dragă, n-am s-o uit până mor,
Mi-a dat multă carte, și mi-a întărit sufletul.

Mai am amintiri și despre domnul Burlacu,
Care povestea frumos toată Istoria noastră,
Și cu creionul chimic umpleam maculatoru'
Dar ce păcat că citirea scrisului era anostă.

Doamna Iulia Coman, soția lui Nicu Coman,
Ne preda limba Rusă și era o dulce doamnă,
Mi-a plăcut rusa și cu ostașii ruși conversam,
Când făceau manevre pe la noi în o toamnă.

Domnul Pocrișer, parcă era un extraterestru,
Mâna stângă-i atârna ca după o poliomielită,
Într-o zi ațipisem în bancă, visam ca la teatru:
„Ae, bre moș Iordache, ia ieși d-ta la tablă!”

Așa s-a făcut că am primit doar o notă mică,
Apoi domnul a plecat de la școală, transferat,
Și înlocuitorul a repetat acea notă chimică,
Era secretarul școlii și nu ne-a mai ascultat.

Colegii

Mă bucur că am avut colegi de certă valoare
Conștiincioși și harnici, și respectau  școala,
Pe ici pe colo mai erau cazuri de nonvaloare,
Că pe chipul lor, muncit, se instala oboseala.

Eu și cu sor-mea Olica, preocupați de carte,
Aveam mulți colegi valoroși care mai de care:
Alexandra, Aurel, Mitică  erau valori aparte,
Eram și eu pe-acolo cu o inteligență oarecare.

Harnici mai erau și: Vasile Dedu, Manole Maria,
Radu Constanța, Gherase Ștefan, cu rezultate,
Dar erau unii care trăgeau mâța, de se speria,
Și să ne gândim că școala avea dotări „toante”.

Internatul școlii

Se afla undeva, cam la cealaltă margine de sat,
Într-o fostă clădire boierească cu două  corpuri,
Pentru băieți și pentru fete, echipate improvizat,
La fete se afla cantina, sala de mese, și ..lipsuri

Fiecare corp de clădire avea și câte un dormitor,
Cu paturi multe câte să ajungă la toți căminiștii,
Și câte o sală de meditație, cu câte un bec chior,
Încălzirea o aveam cu  godin, și între noi colegii.

Curtea era mare, și-adesea în ea făceam gălăgie
Și tocmai în colț lângă drum era latrina din lemn,
Iar între pavilioane lângă gardul opus, o magazie,
Și jucam oină o cu minge de cauciuc, ca un ghem.

Spre vară, seara, băieți și fete, ne ascundeam,
Să vezi câte chicoteli și râsete dădeau hormonii,
Prin clase, sub bănci ne căutam și ne „ciupeam”
Venea și Mariana, fiica dirigintei, și toți demonii.

La  cantină și la servitul mesei cu frumos profil
Numai o singură slujitoare, o adevărată doamnă,
Doamna Radu. Era soția unui  învățător pedofil,
Și fiica dumneaei, îmi era colegă, o fată faină.

Pedagogă aveam o domnișoară bătrână și rea,
Avea figură milităroasă, și-am aflat că luptase
Și-n Munții Tatra. Războiul i-a dat carmă grea.
Cam după Ana Pauker, ținuta și moda-și luase. 

Îmbrăcată cazon, cu părul scurt și la fel mintea,
De auzea pe cineva că vorbea cu „Fă”, tresărea
Și cu răutate spunea: „Făxina să-ți coacă inima!”
Ne venea greu să învățăm, că tot timpul se foia.

În pauzele de meditație, iarna, abordam gheața.
Într-o zi elevul Mirea, din neatenție s-a răsturnat
Dărâmând un coleg, zdrobindu-i un dinte și fața,
„Eu mă dădeam pă biață”. Se credea „emancipat”

Îngrijitor la dormitor era nea Mihai din Stăncești,
Uneori iarna rămânea și dormea cu noi, protector,
Și avea nenea Mihai ăsta o traistă plină cu povești,
Unele cam deocheate, dar, era plăcut povestitor.

Când ploua, vara, se făcea o baltă mare în curte,
Se întâmpla că ne-a vizita Petrea lui Drăgănică,
Un sărman boschetar, care avea mințile pierdute,
Și azi simt un gust amar că noi i-am căutat râcă.

Unii colegi stăteau pe scările palierului de la fete,
Ceilalți pe palierul băieților și, balta era-n mijloc,
Pe un palier mai mulți copii bocăneau din pietre,
Și Petrea, ca turbat, mergea să-i oprească din joc,

Apoi, intrau în acel joc macabru copiii de dincolo,
Și Petrea se întorcea înnebunit, grăbit, spre aceia,
Și, așa, se bocănea din pietre când colo, când colo,
Până ce bietul Petrea lui Drăgănică în baltă cădea.

În Scurtești era un fost oficiant sanitar, care aiura.
Fusese un om de treabă, dar  ce făcu din el beția?
Umbla prin sat și deodată precum reactorul zbura,
Ne era și cam rudă și se numea Gheorghe Țârdea.

Altă dată își vedea umbra pe garduri și se minuna:
„Ha, tot eu, tot eu, tot eu!” Era haios și ne-ntrista,
Că aflasem ce fel de om a fost și ne durea „gluma”
Era numit Reactorul, și „zbura” doar de se îmbăta.

Căminiștii, la o săptămână, două, mergeau acasă,
Pentru baie și schimburi, cât și pentru unele plăceri,
Aveam întâlniri plăcute cu părinții și hrană gustoasă,
Cu brânzoaice făcute de mămica și multele alintări.

Aveam să le povestim cum ne mersese la școală,
Iar mămica îmi spunea de toate păsurile cu vecinii.
Cu prietenii, amintirile veneau  cu multă  năvală,
În jocuri de copii ne prindeam și făceam „nebunii”. 

Drumul înapoi la școală, prin aburii de primăvară,
Era minunat, pământul proaspăt arat, aburii vibrau,
Se urcau până la cer, asta e în timpul când se ară,
Și luminile diafane și păsărelele primăverii cântau.

Vacanțele de vară le petreceam în tabere și acasă,
Erau splendide taberele, ne dădeau orizonturi noi,
Imaginația mea de copil devenea și mai frumoasă,
Dar mai aveam și greutăți, ghiorăia foamea din noi.

În vacanțele de acasă eram prinși în treburi multe,
Pe lângă casă curățam prin curte cu mare drag,
Și scoteam găleți multe să ud legumele din curte,
Mă suiam pe tubul puțului, nu știam că pot să cad.

La câmp mergeam pentru a  păzi pepenii și via,
Mă urcam în prepeleac și supravegheam câmpul
Cântam de răsuna câmpul, și priveam ciocârlia,
Mai coboram și-n paie la colibă-mi ațipea gândul.

Mai făceam de pază și la porumb, la lotul Pădure,
Mergeam cu vaca și-l întâlneam pe vărul Milică,
Și coceam mulți știuleți, n-aveam altă mâncare,
Când soarele ardea, ne udam cu apă, la o adică.

Am participat și la treierat și, uneori, la scăldat,
Apa Buzăului era limpede și caldă, n-o pot uita,
Mergeam unde era un șuvoi și un mal mai înalt,
De-acolo săream și chicoteam și înotam ca rața.

5. SCOALA TEHNICĂ SANITARĂ

CADRUL ȘCOLII

Prin august 1953, am fost de părinți plasat
La Școala Medie Tehnică Sanitară București.
Îmi ziceam: „Gigi, să nu te faci de râs în sat,
De nu te emoționezi, să fii sigur că reușești!”

Școala Tehnică Medico-Farmaceutică îi zicea,
Aflată în apropierea Cinematografului Patria
Pe strada Pitar Moșu, și o  curte mare  avea,
Acolo fost-am adunați. Zarva aia mă speria.

Examenul nu mi s-a părut greu, eram fericit,
Eram sigur de reușită, dar nu-mi știam nota.
Fratele Oani a mers să vadă și nu m-a mințit,
Reușisem cu notă mare, și-l voi urma pe tata.

Trebuie să spun că tăticu era oficiant sanitar
Și se bucura de mult respect pentru valoare,
Surioara Olica avea ca și mine același „radar”,
Eram mândri  în sat că nu eram ca oarecare.

În anul întâi, mă uimeam ca șef de clasă pus,
Eram un năpârstoc, nu știu ce merite aveam,
Nu știam ce aveam de făcut, ce am de spus
Dar la sfârșitul anului de șefie mă foloseam.

Voi explica în ce fel am ajuns în acea situație:
De scarlatină, în semestrul II, m-am îmbolnăvit
Am fost spitalizat, lipsind cam mult de la școală,
Dar ca șef de clasă, la examene trebuia să asist.

Treaba aia mi-a ajutat să-nvăț ce n-am învățat,
Și să pot lua examenele cu oarecare siguranță,
Dar acele rezultate, șeful de clasă l-a schimbat,
Și-n anul următor, rubeola mi-a luat din torță.

PROFESORII

Profesorii mi-au fost foarte dragi, îmi erau zei.
Mihail Gregorian, poreclit Gogoloi, era special,
Ca profesor de Română, avea ale predării chei,
Îi sorbeam tot ce spunea cu interes fenomenal.

Domnul David Kobb, preda cu har Matematica
Îmi apărea divin, și mă considera bun gânditor,
Încât pe la lucrările scrise, mă separa cu banca,
Și la un concurs inter-clase am ieșit câștigător.

Domnul Aurelian Rizescu, un irezistibil portret,
Era cam ciudat în fapte și scabros ne vorbea,
„Faci, din c.c.t bici, vrei să facă poc, ești fleț!”
„Tu te speli pe chicioare și apoi la c.r?”, zicea

Domnul doctor George Ioanițescu, ne-a predat,
Anatomia, o materie care ne cerea multă tocilă.
Și când clădirea școlii ni s-a surpat, am învățat
În Sala de Disecție de la Facultatea de Medicină.

Eram acolo printre cadavre, plini de curiozitate,
Iar domnul doctor, țigară de la țigară aprindea,
Și mulți colegi, pe ascuns, fumau din credulitate,
Și fumul produs ne cuprinde și ce mult se tușea!

Doamna dirigintă Elena Pena, ne era ca mamă,
Ne preda Limba Rusă și, părintește ne ocrotea,
În clasă eram cu fiul ei, și am băgat de seamă,
Că era reținut, și sufletul lui ceva ne ascundea.

Am aflat mai târziu că familia nu-i era fericită,
Tatăl, fost ofițer pe front, muncea ca necalificat,
Și marginalizat, nu mai avea o frumoasă ursită,
Mama, mai târziu, cămașa delirului a îmbrăcat.

Azi colegul Viorel are, cam dusă cu pluta, o fată,
Ce nimic nu poate profesa, e fără discernământ,
De aia colegul meu, astăzi, evită  lumea toată.
S-a retras ca ursul în bârlog, de necazuri înfrânt.

Domnul doctor Mihai Ionescu, ne preda Chirurgia.
Doamne, tare frumos preda și ce frumoasă carte!
Era director la Spitalul Brâncovenesc și conducea
Secția de ortopedie și era de o bonomie aparte.

Într-o zi la practică, am încercat să văd operația,
Pentru care m-am urcat pe un taburet cu șurub,
Și, am căzut de pe el, stârnind toată dizgrația,
Speriat, trist, am părăsit sala cu o emoție la cub.

Domnul doctor Ion Negreanu, de boli contagioase,
Venea de la Spitalul Colentina, ca profesor cu har,
Și când am efectuat o practică acolo avui șanse
La o notă mare, însă am gafat, am greșit acel zar.

Domnul doctor Alexandru Vonica ne preda Igiena,
Și funcționa ca director la Sanepidul 23 August,
Ne preda frumos și ne era apropiat, ne angrena,
Și cândva ne-a luat la Semagra, avea bun gust.

Și ne-a plimbat prin secțiile cu feluritele dulciuri,
Noi, elevii, eram hămesiți, ca haplea am înfulecat,
Am mâncat halva de ni s-a aplecat, puteam muri,
Apoi la fondante, rahat cu nucă, doar el a mâncat.

Domnul doctor Petrescu ne preda Parazitologia,
Și era directorul Școlii, și m-a testat dacă-s serios,
M-a ascultat trei săptămâni la rând, poate bănuia,
Că mă prinde nepregătit, dar eu gândeam pe dos.

Așa s-a făcut că după trei note maxime a încetat,
Nu m-a mai examinat în tot restul semestrului.
Un pic s-a cam înșelat, că în timp m-am delăsat,
Și putea să aibă dezamăgire de moralul elevului.

Domnul doctor Kessim, ne preda Igiena Muncii,
Nu se dezlipea de catedră, și că ne vede ne zicea:
„Te văd, te văd!” dar după bănci, erau barbugii,
Și, câte un coleg, se asigura și pe fereastră sărea.

Domnișoara doctoriță Nacu era la Fiziopatologie,
Era tânără și frumoasă și preda cu repeziciune.
Ora de după predare, cu extemporal urma să vie,
Și o dată, fugi clasa toată, minus cozile de câine.

Ne-am urcat pe terasa clădirii, și ne jucam miuța.
Ne-am trezit cu d-na pedagogă Duma, care tuna:
„Coborâți derbedeilor!”, ne „mângâia” cu mânuța,
Pe scările înguste nu puteam să-i evităm palma.

Apoi a venit domnul director Petrescu, în clasă
Și mare tam-tam a făcut, vizând exmatricularea,
Dar s-a prefăcut în râs înfundat că o voce joasă
A lui Scundu Vasile, multe vrute mari promitea.

Cred că a plâns domnișoara Nacu, dar a cedat,
N-a mai fost așa de severă, și ni s-a  apropiat,
Și, la un  examen, la o masă lungă ne-a așezat,
Din bilete, unii nu știau, și fără bilet m-a notat.

Domnul doctor  Schwartz, la Medicină Internă,
Preda bine dar nouă ne părea, oarecum, anost,
Practica la Spitalul Bucur am simțit-o modernă,
Studenții, față de noi se descurcau mai modest.

Domnul Dinu Zăvoianu era valoros, dar haios,
În timpul anului, foarte sever, aveam frisoane,
Dar pe la sfârșitul anului întorcea totul pe dos,
Erau modificate notele, deveneau mai umane.

Apoi, ca băiat de comitet, punea o pază la ușă
Și ne dicta marșul căcănarilor, și ni-l cânta.
Nu trebuia mult, prostia intră iute ca o mănușă,
Și, culmea se păstrează-n amintire toată viața.

Doamna doctoriță Florea, era fercheșă, cu coc,
Și ne preda Obstetrica, dar nu pricepeam deloc.
Mă fascina ținuta-i, dar nu îmi cădea cu tronc,
O asemui azi cu Draga Olteanu, și c-un busuioc.

Îmi amintesc de colegi ca de niște copii frumoși,
De pe vremea când mai era respect și bun simț,
Când se învăța din conștiință venită din strămoși,
Cu respectul profesorilor, care astăzi este înfrânt.

Colegi mai de vază, care au știut să se exprime:
Ion Bâlcan, Edmond Petrescu, Nicolae Iordache,

Gheorghe Diaconescu, Petre Ioniță, și alte nume.
Se învăța după notițe și cam numai după ureche.

Cel mai apropiat coleg mi-a fost Petrică Ioniță,
Colegul cu o statură cu mine și, coleg de bancă,
Și era poreclit Găman, că avea bulimie de spiță,
Îl ajutam cu notițe și, pluteam în  aceeași barcă.

După absolvire l-am mai întâlnit, dar prea puțin,
S-a realizat, că a intrat la Facultatea de Medicină,
Și, ca medic în București, și-a întemeiat și cămin,
M-a rugat să-l nășesc, dar n-a putut din o pricină.

De-atunci s-a încheiat comunicarea pe totdeauna,
Poate s-a supărat, poate s-a înfumurat prea tare,
l-am căutat și voi suferi, nu-i mai pot găsi urma,
L-au întâlnit unii colegi, cu o indiferență, se pare.

Petrică Achimoiu, fost coleg doar un an de școală,
l-am regăsit, ca pe-un bariton de înaltă valoare,
Și am împărțit cu el frumoase clipe de stimă loială,
L-am vizitat acasă, impresionându-mă foarte tare. 

Este un gospodar deosebit undeva-n Corbii Mari,
Cu o soție tânără care i-a fost elevă și-n viață,
Știe Petrică să-și trăiască viața, cu țoiuri mari,
Dar despre dezamăgiri se plânge cu prestanță.

Fostul coleg Ion Bâlcan, mi-a fost special în viață,
Deși, când eram colegi, aveam  anturaje diferite
Abia pe la vreo 70 de ani, ne-am mai văzut la față,
Dar după aceea am împărtășit impresii deosebite.

Ne-am vizitat și-am mers în excursii foarte plăcute
El, împreună cu soția lui, m-au încântat cu cântece,
Ne-am împărtășit impresii despre timpurile trecute
Savurând împreună multe, amuzându-ne din orice.

Dar, de Ion, Ionică, alintat Nicușor, nu pot crede,
Eu am trecut prin spitalizări grele, și m-a încurajat,
Eu credeam în sine, și nu credeam c-am să-l pierd,
Voiam să plângă după mine, dar, el m-a îndurerat.

Am aflat de la doamna lui, îndurerată, că a plecat,
Moartea grăbindu-se să-l ia, îngrozindu-i plecarea,
Nu-și mai găsește Daniela, rostu-i în casă și-n pat,
Și niciunde pe astă lume, nu-și poate găsi alinarea.

Simt că m-a cuprins noaptea minții cu a lui plecare,
Goluri dureroase lăsat-a în sufletele tuturor alor săi
Fostele lor plăceri ale vieții devenit-au acre - amare,
La mormântu-i, Daniela, plânge, nu mai poate grăi.

Dacă-i dau telefon, zice: „Nicușor al meu nu mai este”
Cu un tremur în glas, care mă îndurerează mai tare,
Dar sperăm că Dumnezeu, sufletu-i în rai îl primește,
Că L-a slujit din suflet, și-i va netezi a raiului cărare.

Despre acel coleg Nicolae Iordache, din orașul Buzău,
L-am regăsit pe când aveam 68 de ani, l-am prețuit,
Fusese un coleg solid, știa să înfrunte orice lucru rău,
Dar zelul muncii i-a fost prea mare și mult a greșit.

Că diabetul i-a adus suferințe mari și multă insulină,
Și cu un picior amputat viața i-a devenit foarte grea,
Și mai putea trăi, însă viața i-a rămas făr' de lumină.
Doamne, odihnește-l în pace, bună îi mai era firea!

Dar și despre alți colegi am unele cuvinte frumoase,
Am împărțit, împreună patru ani de furtună școlară,
Hărnicia și comportarea colegială și fără de angoase,

Participau la dese acțiuni frumoase, fie iarnă fie vară.

1955 - la  Spitalul Brâncovenesc

în practică