Romanian	English	French	Greek	Russian	German	Spanish	Chinese	Armenian	Japanise

---

Constantin Alecse

Cap.  V – Formarea Ca Om

B). Seminarul Teologic din Buzau

Vocația preoțească, revelată în 1966 - În toamna anului 1966, luând cu mine minunatele amintiri despre viața și experiența mea în Satul Dâmbroca, amintirile nemuritoare despre biserica și școala satului, rudeniile și prietenii mei de suflet, etc., încrezător în tenacitatea mea, deși nu prea ştiam exact ce este preoţia, aveam să ajung la Seminarul Teologic "Kesarie Episcopul", în care - timp de 5 ani - aveam să primesc educația teologică necesară, spre a merge mai departe spre Facultatea de Teologie. Aveam drept model şi idol pe consăteanul, părintele Ioan G. Coman, o personalitate de înaltă ţinută intelectuală şi spirituală. Mi-l imaginam foarte pe placul lui Dumnezeu şi fără prihana pizmuirii celor care i-au făcut rău.

Umbra avea  aureolă diafană, dreaptă, competentă, care-mi urmărise paşii şcolarizării şi care mi-a vrut mult bine, dar... a fost acea palmă de factură ateistă şi acel îndemn: „Scrie Alecse, că doar nu te-o face taică-tu popă!” Era şi nu era umbră, că, de fapt era domnul director, în carne şi oase şi, mă străduiam din răsputeri să-mi strunesc emoţiile. Cu neînţelegerea mea de copil, îi purtam un pic de răutate şi aş fi vrut să-i reproşez ceva, dar ce mai conta.
Cu un aer bonom şi cu un uşor umor, care-l caracteriza, domnul director m-a întrebat: - Alecse, unde mergi aşa de dimineaţă?
I-am răspuns: - La Buzău, domnule director, merg să dau examen la seminar.
- Deci, te duci să devii preot (!!!)
La tonul domniei sale, care îmi părea a neîncredere şi uşor ironic, am răspuns, cu mândrie şi ceva reproş:
- Da, domnule director, voi fi preot!

Lumea laică vr. Lumea eclesială - După experienţa nefericită a anilor de colectivizare forţată a României (1962-1963), la numai 3-4 ani distanţă aveam să fac cunoştinţă cu o altă lume, o lume celestină, căci la seminar am întâlnit adevăraţi îngeri ai lui Dumnezeu.

La intrarea în seminar, în acel hol mare, dar şi pe culoarele interioare, se aflau picturi şi tablouri votive, cu chipurile personalităţilor proeminente ale bisericii străbune, cu chiriarhii locului, corpul profesoral al seminarului teologic şi cu mulţi absolvenţi ai seminarului, imortalizaţi în tablouri de promoţii, pe clase şi pe anii în care au absolvit.

Pentru mine era o lume feerică şi nu-mi vine să cred nici acum dacă era  realitate, într-o ţară brută, cu o colectivizare forţată, să descopăr un paradis, despre care citisem doar în carte. Recunosc, trăiam în incinta Seminarului Teologic „Kesarie Episcop”, care mă acceptase, în dragostea sa, în rândul doritorilor de cercetare şi de cunoastere a lui Dumnezeu.

Desfăşurarea examenului - La examinare, ca "între popi"

Iată-mă în faţa celui mai important examen al vieţii mele, de până atunci.
Cu pantalonii  peticiţi în spate, puiul de ţăran al lui Enache venise la seminar să susţină examenul de admitere. Eram însoţit de tătica, cărturarul cu 4 clase, care îşi  dorea ca băiatul lui să ajungă popă. Mă aflam într-o lume stranie. Dacă în sat mă cutremuram dacă-l  întâlneam pe preotul satului şi cu atât mai mult de-aş fi vorbit cu el, de data asta a trebuit să întâlnesc preotul satului la puterea a 7-a, căci în comisia de examinare se aflau 7 prelaţi, majoritatea cu doctorate, a căror misiune era să stoarcă de la candidaţi ceea ce aveau ei mai bun.   

Despre starea mea, ce să spun, eram confuz asupra a ceea ce mi se întâmpla şi emoţionat peste poate, dar privindu-i pe prelaţi, parcă vedeam nişte sfinţi şi eu mă aflam la un fel de judecată. Dădeam socoteală pentru tot ce sunt şi ce simt. Mă adia câte un gând în legătură cu familia şi doream mult să-i duc vestea cea mare.
Îmi amintesc, de parcă s-ar fi petrecut  ieri, că eram  22 de candidaţi,  veniţi din ţinuturile Buzăului şi Vrancei (cei din Dunărea de Jos, susţineau examenul la Galaţi).

Proba de muzică era obligatorie. Fiind printre primii, în ordine alfabetică, mă simţeam „privilegiat” la examinare, fiind chemat în faţa comisiei, în linia întâi, ceea ce niciodată nu mi-aş fi dorit. Îmi ziceam: „Ce-o să fie, o să fie, dar să treacă cât mai repede!” Fiind printre primii intraţi la examinare,  tătica mă aştepta la ieşire cu sufletul la gură... Părintele profesor Ştefan Pruteanu, care mă examinase la muzică, într-o pauză a ieşit din sala de examinare şi i-a şoptit unui „protejat” ce urma să intre la examinare după mine: „Aşa  trebuie să cânţi, după cum ai auzit de aici că a performat candidatul ce se afla încă în examinare!” (era vorba despre mine).  Tătica, auzind afirmaţiile profesorului de muzică, cu sufletul la gura, la ieşirea mea din examinare, îmi grăiră triumfător: „Ai luat examenul! Profesorul de muzică te-a dat drept model, că te-ai descurcat minunat!” Ceea ce nu ştia tătica, era faptul că au mai fost şi alte 5-6 probe de cunoştinţe generale, religioase, de literatură şi de  istorie, etc...

Nu pot uita nici acum strângerea în braţe cu care m-a primit tătica, mândria care i se citea pe faţă şi parcă o lacrimă i se prelingea pe obrazul ce părea brăzdat  de „laba gâştei”, de atâtea griji şi necazuri, de atâta aşteptare a acelei zile. Ştiam că va face tot ce-i va sta în putinţă, că va ridica chiar şi stâncile ce-i vor sta în faţă, pentru a mă vedea slujindu-L pe Domnul în casa Lui. Din aerian cum mă simţeam înainte de examen, am ajuns să mă simt în al nouălea cer.          

Am fost admis al doilea, înaintea mea fiind doar un băiat din Mizil, Ştefan Ene, venit prin redistribuire de la Bucureşti. Unii dintre candidaţi au avut soarta nefericită, că examenul lor a fost ca „între popi”
Circula o istorioară că, la finalul unei astfel de examinări la seminar, unul dintre candidaţi, ieşind din sala de examen a fost întrebat de  tatăl său: 

- Fiul tatii, cum a fost la examen?
- Ca „între popi”, răspunse copilandrul.
- Cum adică?, insistă tatăl.
- Păi... cam aşa: când ei mă întrebau, eu mă închinam, iar când le răspundeam eu..., se închinau ei. Aşa este între popi!

Amintiri despre oficialii eparhiali şi corpul profesoral al Seminarului

Colegii de seminar

		Fără îndoială că se pot spune foarte multe lucruri despre colegii mei. Constituiam, împreună, o adevărată familie. În urma examinării la seminar (1966), fusesem admişi  23 de elevi, din cele 2 eparhii (Buzău - 14 şi  Dunărea de Jos - 9). Când am absolvit seminarul (promoţia 1970-1971), eram numai 20 colegi. Ii menţionez, mai jos, potrivit tabloului de promoţie amintit, pe toţi colegii absolvenţi în promoţia mea, dar între timp, mulţi au plecat la veşnicie. Pe tablou apar: Mazăre Aurel, Manole Vasile, Vânătoru Tudor, Gogeanu Dumitru, Ionescu Dumitru, Dragoş Enache, Rizea Dobre, Gegea Victor, Bălan Vasile, Moroianu Costică, Ispas Gheorghe, Dobre Mircea, Băbătie Victor, Grigoraş Toader, Voicu Gheorghe, Alecse Constantin, Pohrib Toader, Ploscaru Hrista, Ploscaru Gheorghe, Comănescu Anton.

Programul liturgic de duminica, masa, slujba vecerniei - Duminica dimineaţa, de la ora 9:00, toţi seminariştii, pe clase, trebuia să participăm la slujba utreniei, iar de la ora 10:00 dimineaţa, la Sfânta Liturghie.

Nici măcar nu mi-am inaginat vreodată ce orizonturi avea să-mi deschidă asemenea poziţie, despre care voi vorbi mai târziu. Programul liturgic duminical, de cca 2 -2,5 ore, pentru mine trecea foarte repede. Trebuia să fiu ochi şi urechi, în tot timpul slujbei (să fiu continuu în priză), în asistarea părinţilor profesori slujitori. Pentru ceilalţi colegi, chiar şi pentru cei selectaţi la strană, să dea răspunsurile liturgice, cele 2 ore, păreau o veşnicie.

La sfârşitul slujbei, mergeam cu toţii la trapeză (la chilie), unde ne înfruptam cu toate bunătăţile pământului. Între orele 12:30 pm – până la 2:00 pm., toţi elevii, celor 5 clase de seminar, terminau de servit masa. Cu cât mai repede, cu atât mai bine, fiindca urmau cca 4 ore (până la 6:30 pm), în care fiecare făcea ceea ce dorea cu timpul lui liber. Dacă mă întrebaţi despre mâncarea preferată, sincer vă răspund  că nu există pe faţa pământului o mâncare mai bună decât cea de la cantină. Iahnia de fasole la ceaun, nu are egal. La cantină intram pe trei serii, pe clase(de la 1 la 35, clasa I-a şi a II; 35-80, clasa a III-a si a IV-a; 80-100 clasa a V-a).  Fiecare serie avea la dispoziţie cca 15 minute să-şi primească mâncarea şi să se aşeze la masă, 30 minute să servească masa şi alte cca 15 minute să părăsească sala de mese. Aşa era rânduit programul ca în mai puţin de o oră, fiecare elev să-şi poată efectua servitul mesei.

Unii, mai ales cei din anii IV şi V aveau prietene şi se grăbeau să meragă la întâlnire, alţii erau vizitaţi de părinţi şi petreceau ceva timp cu ei. Unii, dintre cei  fără prietene, mergeau, în cârd, pe străzile Buzăului, în cete de 3-5 persoane. Câţiva, dintre colegi, rămâneau în incinta seminarului, plimbându-se pe aleile grădinii seminarului sau  se odihneau în incinta seminarului. Eu, aveam obiceiul să iau parte  la slujba vecerniei, slujită în Catedrala Episcopiei, pe la orele 4:00-4:30 pm, înghesuindu-mă alături de alţii, cu multă nerăbdare, la strană, unde părintele arhimandrit Pahomie ne învăţa şi ne îndemna cum să dăm răspunsurile liturgice.

Programa didactică şi analitică - În programa didactică erau înscrise tematici de educaţie generală, ştiinţe şi cunoştinţe generale (Limba şi literature română, Istorie universală şi Istoria Romaniei, Geografie), limbi clasice (Limba greacă şi Limba latină), Religie şi teologie ortodoxă (Catehism, Dogmatică, Studiul vechiului şi noului testament, Istoria bisericească universală, si Istoria bisericii ortodoxe române),  Muzică (solfegieri pe linie laică, şi muzică psaltică, mai ales că primii 2 ani ai seminarului erau consideraţi anii de „specializare” în cadrul  programului şcolii de cântăreţi bisericeşti), Socilogie/Psihologie si Pastorală, Arheologie în interpretare biblică, şi chiar programă de Filosofie, Patrologie, Liturgică şi administraţie bisericească, etc…

Toate erau cum erau, însă limba greacă (clasică), predată de părintele prof. Sibiescu, un doct, cu totul special, însă şi cu o doză de naivitate, fiindcă  aştepta de la noi, mojicii, să fim cel puţin pe linia cunoştinţelor sale, neînţelegând fenomenul că el era „rabunni”, iar noi amărăştenii, adevăraţi semi-docţi, în astfel de nebuloase lingvistice.

Pe scurt, educaţia teologică de bază, pe care o oferea seminarul nu putea fi înlocuită de nici o altă formă de învăţământ. Educaţia religioasă în şcoala generală şi elementară (gimnazială) din vremurile acelea, lipsea cu desăvârşire. De fapt, era o antieducaţie, căci importantă era educaţia ateistă, un obiectiv prioritar  al educaţiei comuniste.

De aceea, seminarul teologic încerca, prin obiectivele sale şi prin programa şcolară, să ne formeze personalitatea intelectuală, pompându-ne cunoştinţe generale şi de specialitate, pentru a putea face faţă condiţiilor impuse în acele timpuri, mai ales că unii dintre absolvenţii seminarului erau hirotoniţi, special, ca preoţi la parohii de la sate. 

Pentru cei care urmăreau ca, la absolvirea seminarului să urmeze cursurile universitare, la unul dintre cele  2 institute teologice (Bucureşti sau Sibiu)  materiile predate la seminar, parcă, anticipau pregătirea perfecţionării şi specializării la numitele institute teologice.

Traiul la seminar - Cine n-a trecut prin experienţe ca ale mele, nu-şi poate imagina condiţiile de cazarmă ale unui internat şcolar, fie el şi internat de seminar teologig.

Viaţa de cazarmă domina întregul seminar, atât din punctul de vedere al construcţiei clădirii, cât şi din acela al regulilor de comportare impuse.

La parterul clădirii  se afla un hol mare, unde erau primiţi vizitatorii şi unde părinţii se întâlneau cu odraslele lor(de regulă, sâmbăta sau duminica). Din acel hol se putea intra în cele 5 săli de clasă(foarte mici), pentru cei  80-100 de seminarişti(cam câte 15-20 elevi în fiecare an de studiu, ocupând câte o sală). Pe acelaşi palier se aflau: baia comună şi cantina seminarului.

Urcând scările, lipite de perete, la etaj, se ajungea într-un hol mare. Pe stânga şi pe dreapta, la intrarea în acel hol se aflau cele două birouri ale conducerii seminarului (cancelaria părintelui director şi cancelaria părintelui spiritual). Tot pe acel hol se aflau uşile de intrare la secretariat, la biroul financiar-contabil, la cancelaria profesorilor, la camerele celor doi pedagogi şi la cele trei dormitoare(cu paturi suprapuse, în fiecare încăpeau câte 30-35 paturi)

Trainice şi frumoase amintiri am în legătură cu acel hol mare de la etaj. Acolo ne întâlneam toţi elevii seminarului, dimineaţa, la ora 7:00, când părintele spiritual, Preot Profesor Teofil Dumitrescu, indiferent de condiţiile meteo, se afla în mijlocul nostru, la rugăciunea de dimineaţă. La fel se întâmpla şi seara la ora 21,30, înainte de a  suna, clopoţelul, ora stingerii.

Îmi este imposibil să clasific care dintre cei doi conducători ai şcolii (directorul sau spiritualul), s-ar clasa pe locul I, în privinţa harului, bunătăţii şi dragostei, pentru formarea tinerelor vlăstare în arta teologiei. Fiecare dintre ei îmi era foarte drag şi îi vedeam ca fiind lumini ale lui Dumnezeu.

Şef de meditaţie la anul I.
Printre elevi, Constantin Crăciun, actualul Arhiepiscop de Galaţi IPS Sa +dr. Casian - Eram în anul V de seminar, adică prin 1970-1971. Rânduiala era ca elevii fruntaşi ai clasei  noastre să fie desemnaţi ca şefi de meditaţie pentru anii de studiu inferiori. Printre ei m-am numărat şi eu.

Arhiepiscopul Casian

Acest lucru mă avantaja,  parcă mă simţeam important printre colegii mei, iar pe de altă parte eram respectat de elevii clasei pentru care eram desemnat drept şef de meditaţie. Alt avantaj mai era acela că eu impuneam disciplina (ordinea şi liniştea) în clasa în care eram şef de meditaţie, de care şi eu aveam nevoie pentru a-mi face temele. Mi-ar fi scăpat un amănunt din acea perioadă, dacă nu s-ar fi petrecut un eveniment, prin anul 1994, când o delegaţie condusă de către IPS Sale Arhiepiscopul Nathaniel, al Episcopiei ROEA, la invitaţia PF Sale Patriarhul Teoctist, delegaţie din care am făcut parte în calitate de protopop. Vizita s-a oficiat începând de la Duminica Tomii, în itinerar aflându-se şi Catedrala Episcopală a Galaţiului. La acea catedrală l-am întâlnit pe IPS Sa +dr Casian, care mi-a amintit, cu plăcere şi nostalgie, de acele vremuri frumoase. Cu sfială şi cu profund respect, îmi permit să spun că, umila mea persoană, a fost şef de meditaţie al Înaltului Ierarh gălăţean.  Pe când IPS Sa  era seminarist în anul I, eu eram în anul V. Cu eforturi de memorie, mi-am amintit de tânărul Constantin Crăciun (actualul IPS Sa Casian), născut în ţinuturile Lopătarilor, de lângă Buzău, cu o ţinută impozantă, prezentabilă, cu faţa bălaie şi părul ondulat(aproape creţ), având aplecări doar spre studiu şi slujire. A avut chemare pentru arta duhovnicească şi a dovedit, din plin, atitudini de lider, de educator, de profesor şi de predicator. Peste ani, prezicerea s-a adeverit, fiind pecetluită cu „mantia” arhierească.

Absolvenții 1970- 1971

La revedere Buzău - A sosit şi timpul despărţirii de seminar. În  iunie 1971, a avut loc examenul de ablolvire de la Seminarul „Kesarie Episcopul”, din Buzău. Preşedintele comisiei de examinare a fost domnul prof. Nicolae Chiţescu, de la Facultatea de Teologie din Bucureşti, Emisarul Patriarhului. Nu mai complic zicerile legate de mersul examenului, important pentru mine fiind faptul că am fost clasat pe locul I. A urmat înscrierea la Institutul Teologic din Bucureşti, unde mi-am ales Secţia de Dogmatică, la care preda, ghiciţi cine, DOMNUL PROF. NICOLAE CHIȚESCU!

Concluzii - Am aflat că, la întâlnirea de 40 de ani de la absolvirea seminarului, câţiva dintre colegii noştri deja au trecut la Domnul. Să le fie ţărâna uşoară şi memoria veşnică! Dumnezeu să-i ierte!.

Din observaţiile personale, am dedus că majoritatea coriştilor, de la facultăţile de teologie, sunt absolvenţi ai seminariilor.

Consider că, în prezent, ar trebui să fie corelat, curricumul-ul facultăţii cu cel al seminarului, urmare a unor întâlniri, dezbateri şi proiecte comune cu participanţii ambelor niveluri de învăţământ. O idee ar fi şi aceea a participării directorilor de seminare teologice, la Congresele Naţionale ale Facultăţilor de Teologie Ortodoxă, aşa cum se făcea prin anii 1966-1970, când părintele profesor Mihalache, mergea anual la Bucureşti pentru reciclări şi consfătuiri.

În vremea când am urmat cursurile seminarului, în prima parte se parcurgea trunchiul comun de discipline, de formare a culturii generale, impus pentru echivalarea cursurilor cu învăţământul liceal.
Limbile Clasice(Greaca Veche, Latina, Slavona), erau discipline specifice pentru seminar, Limba Greacă, făcând parte chiar din pregătirea fundamentală. Nu se putea studia Noul Testament sau Patristica, fără Greacă.

Un alt aspect al programei analitice şi al trăirii personale în seminar (această de Dumnezeu ocrotită, instituţie duhovnicească), spiritualitatea şi viaţa comunitară erau cultivate în mod specific prin rugăciunea personală şi rugăciunea comună. Elevii deprindeau să se roage împreună, să înveţe, să muncească, să trăiască împreună. Aici timpul pe perioada anilor de seminar trebuia împărţit între studiu, rugăciune şi viaţă spirituală, muncă, activitate comunitară. Era, în acelaşi timp, o şcoală a cultivării libertăţii responsabile, când în foarte multe şcoli libertatea era şi, mai este  înlocuită de libertinaj.

Lipsa oricărui fel de cenzură morală periclitează spiritual tinereţea, ceea ce şi astăzi ne îngrijorează, deoarece foarte mulţi tineri botezaţi,  deci  membri ai Bisericii, sunt „furaţi” de stihiile libertinajului vremurilor de astăzi. Constatăm cu multă durere sufletească faptul că, astăzi s-a degradat ireversibil starea de disciplină din şcoli, iar cazurile de violenţă, de consum de alcool, de droguri, s-au înmulţit. Este de înţeles că în orice şcoală, disciplina este o componentă esenţială şi este absolut necesară.

Există  pericolul ca şi elevii din seminariile vremurilor de astăzi să fie influenţaţi de tot ceea ce-i asaltează din exterior (libertinaj, secularizare) şi, aceasta e una din dificultăţile cu care se confruntă formatorii lor.

Conştiinţa că seminarul teologic este o şcoală misionară s-a reflectat întotdeauna în programa analitică a aceste instituţii. Cu toate că nu puteai să faci misionarism în stradă, adică înafara zidurilor locuinţei şi înafara zidurilor bisericii, totuşi, se prevedea că va veni cândva vremea ca acest fenomen să se întâmple, drept care seminarul ne pregătea şi pentru o astfel de activitate extraşcolară, cu un puternic caracter misionar. Aveam un cor puternic. Toţi seminariştii, cam 100 la număr, eram membri ai corului.

În cadrul seminarului, aveam şi formaţiunii artistice, care participau la diverse manifestări artistice sau concursuri, unde elevii seminarişti au avut prezenţe remarcabile.

Aveam un Cenaclu seminarial, iar reprezentanţii noştri participau şi erau foarte apreciaţi în cadrul Cenaclului orăşenesc.

Cu recomandarea preoţilor din parohiile de unde proveneau, tinerii teologi erau înrolaţi,  pe lângă activităţile de la seminar, desfăşurate drept activităţi liturgice (cântări la strană) şi în activităţi sociale sau catehetice în parohii şi, nu numai. În vremurile acelea, misionarismul se desfăşura doar în ţară. Astăzi, cu 50 de ani mai târziu, misionarismul seminariştilor se extinde şi în comunităţile din diaspora, aceasta mai ales în ultimii ani, când foarte mulţi dintre români au părăsit România, temporar sau definitiv (numărul românilor emigraţi se estimează azi la câteva milioane). Astăzi, chiar mulţi dintre elevii seminarişti au părinţii sau fraţii emigraţi, ceea ce face ca ei să aibă legături directe cu aceste comunităţi. De aceea se impune, astăzi, mai mult decât oricând, stabilirea unor legături mai strânse între eparhiile din ţară şi cele din diaspora, cu contribuţia şcolilor teologice în vederea sprijinirii acestora din urmă, la nivel pastoral şi misionar, de vreme ce nu există şcoli de teologie româneşti în afara graniţelor ţării.

Educarea valorilor tradiţionale în comunităţile locale, era o altă componentă fundamentală a seminarului. Erau promovate şi susţinute toate valorile tradiţionale care ţin de normalitatea vieţii umane, care din nefericire, astăzi, se degradează în contextul secularizării accentuate, la care este supusă societatea românească. Seminarul sprijinea şcolarizarea elevilor din mediul rural, chiar dacă părinţii lor nu erau înscrişi la colectivă, aşa după cum a fost şi cazul subsemnatului.

Constatând faptul că satul românesc, după 1989 a cunoscut o profundă degradare şi inculturalizare, învăţământul din mediul rural  scăzând foarte mult în calitate, în special din cauza subfinanţării şi a lipsei cadrelor didactice calificate, seminariile, împreună cu parohiile, ar trebui să susţină şcolarizarea elevilor din mediul rural,  mai cu seamă că acestea dispun de condiţii bune de cazare şi masă.

În vremurile de astăzi, mai mult decât oricând, promovarea valorilor umane şi deschiderea europeană este o altă preocupare a seminariilor  teologice. Profundul umanism al acestor instituţii are drept izvor divino-umanitatea lui Hristos Domnul, Cel care este mărturisit şi trăit aici, ca şi în Biserică. O conştiinţă teologică autentică înseamnă o conformare permanentă cu poruncile Evangheliei şi în acelaşi timp o valorizare maximă a persoanei umane. Formarea unei conştiinţe teologice autentice înseamnă o educaţie pentru libertate responsabilă şi demnitate umană. Cred că astăzi este de nedespărţit formarea teologică de promovarea valorilor umane.

Mişcătoare sunt cele 2 epitafe înscrise pe panoul de absolvire:

a. „Rămâne-n urma voastră o cetate / Şi vor fi noi şi pline lucrurile toate / Căci voi sunteţi chemaţi pe lume / Ca să daţi, celor ce s-or naşte, nume!” (M.R.Paraschivescu),

b. „Iată, vine ceasul, şi a şi venit, ca să vă risipiţi, fiecare, la ale sale şi pe Mine să Mă lăsaţi singur, dar nu sunt singur, pentru că Tatăl este cu Mine!” (Ioan XVI, 37).

SEMINARUL

(dedicație de Mircea Iordache)