Știință și Religie
E. Flăcările Cosmice
POVESTEA FLĂCĂRILOR VEȘNICE
Decis să plece din Steaua Strălucitoare,
Din steaua Harmin, și să vină pe pământ,
Un suflet văzut-a a pământului întunecare
Prin fapta omului și prin netrebnicul gând.
Atunci o mare fiinţă de lumină așa a jurat:
„Voi ajuta oamenii să fie ce erau de fapt,
Bucăţi rupte din Dumnezeu, cum El a vrut”
Sufletul, multe suflete luminoase a adunat.
|
Aceste suflete au pășit cu o credință înaltă,
Să facă lucrarea pentru care, acolo, se aflau.
Pământul era luminat, le sorbea atracția toată,
Multe din suflete, îndrăgite, acolo rămas-au.
Sufletul a plutit până deasupra pământului,
A plutit și s-a cuibărit la sânul Marii Mame,
Voind să crească difuzarea luminii Domnului,
În inimile oamenilor rătăciți și, să-L aclame. |
Pe atunci, un alt Suflet Stelar de pe Harmin,
A pogorât și el, cu haru-I divin pe pământ ,
Ăst suflet de un alb-cristalin strălucea deplin,
În acele văluri subțiri, cu înțeleptu-I cuvânt.
|
Pogorârea Sfântului Duh
Coborând s-au scufundat în apele Potopului,
Și au însoțit cu răbdare pe Marele Războinic,
Care s-a luptat cu răul, în numele Domnului
Pentru aducerea binelui, insistent și eroic.
Apoi au zburat pe-o planetă din Calea Lactee,
Și-au lucrat acolo, alături, ca părinte și copil,
Până ce pământul era pregătit cu bune alizee,
Gata să îi primească pe un teren bun – fertil.
|
Cu 2 sute de veacuri în urmă, cele 2 suflete
Hotărâră să aducă de întâia dată pe pământ
Iubirea cu esență curată, cu ale ei epitete,
Și, pe pământ luminat, creștin, au coborât
*
În locul ce urma să devină leagăn de iubiri,
Și al științei despre iubire, la Bethlehem
Au așteptat, și cam după douăzeci de veacuri,
S-au întors, pentru toate păcatele ce le avem.
Tot ca părinte și copil, dar tatăl, fiu a devenit
Iar cel care a fost copil, în mamă s-a prefăcut
Și, împreună, au însoțit lumina de la Răsărit,
Pe când umplea lumea cu nou și iubitor suflet.
Au învățat oropsiții, în inimi cu stinsa flacără,
Să-și readucă strălucirea și căldura în suflete,
L-au însoțit pe Marele Învățător cu a Sa aură,
În calea Sa, urmând să vegheze căile croite.
Apoi au privit la o cetate bătrână numită Ur,
Care avea foarte multă nevoie de ajutoare,
Au coborât iar, dascălul și ucenicul, din azur,
Pentru lumină și iubire, să reia vechea lucrare.
În Inima Verde a Planetei, și calea o vor avea.
Au plutit prin locuri neștiute, apoi se va vedea.
Au urcat, purtați pe aripile marilor vulturi de fier
În patru zări, știind că lucrarea lor nu era gata,
Aveau a termina ceea ce puseseră în „cuier”
Și timpul se modifica, lumina sufletelor se înălța. |
Călătoria sufletelor nu era întâmplătoare
Iisus Hristos și cei 12 apostoli
În viața aceasta, maestrul, de la student învăța,
Sufletele prietene erau uluite de atâta Lumină,
Care curgea când aburul, celor doi, se contopea,
Încât deslușirea Căii și a Darurilor, să o obțină.
Ușor, flăcările gemene au deschis Porțile Inimii
La doisprezece aleși, care aveau să-și schimbe
Viețile, ca să se poată așeza în bătaia luminii,
Pentru a li se curăța miezul cu a mierii culoare,
De furtuni, înghețuri, de praf și insecte moarte.
Cei doi au luat, în săculețul lor imaginar, toate,
Și le vor face să se întoarcă pentru eternitate
În Cele din ce au venit și, se va face dreptate.
Timpul a stat și, spațiul în bucăți s-a sfărâmat,
Sufletele pereche au călătorit, neștiut de mult
Până la Inima lui Dumnezeu și înapoi de îndat'
Venind cu mulți saci cu aur la cei de pe Pământ.
Cu bucurie, cu recunoștință au împărțit daruri:
Lucrând în inimile celor doisprezece mult timp.
S-au așezat în Valea cu Zâne, să vorbească
Cu Pădurea și cu ființele acelea minunate.
Împrejur au apărut zânișoare, și jocul se iscă,
Și s-au deschis Porțile Inimii, în acel munte.
Soarele i-a trezit la prima rază, și doar luna,
Rotundă și albă, încă le priveghea adăpostul.
Timpul trecea și, în carul de aur care-i purta,
Mergeau pe Întreitul Drum sfânt, ca gândul,
Să găsească ceea ce Sufletul Alb de Cristal,
Lăsase odată îngropat sub paznicii de piatră,
Și vegheat de privirea unui Sfinx ancestral.
Totul a fost cu sfințenie o sărbătoare rară.
Mama Pământ, dacă primi apă și iubire,
Se înfățișă curățeniei lor ca o cățelușă albă,
Arătându-le Roata Leacului. Cu mare răbdare,
Le-a arătat secretul unde este o comoară.
|
Au desfăcut toate pecețile și s-au închinat
Și s-au rugat la lumina creștină să-i ducă
La cele îngropate. Și așa veșnic au căutat,
Lucrând cu puterea iubirii acea stâncă.
Lucrător și paznic, și protector și inițiat,
Stânca, în apă și în aur au preschimbat.
Deciși să scoată ce sufletele au căutat.
Și toți, împreună, final bun au așteptat.
Cu Carul au plutit spre ținuturile minunate,
Ale unei localități și ale porților Sf. Gabriel.
Pe un deal apăru un zid de cetate aparte
Și sufletul alb de cristal avea inima cârcel.
Porțile s-au deschis și s-au închis în urmă,
Și au mers în sufletul țării ce-o cutreierau,
Stând la apa de cristal spre ceas de seară,
La o roată de moară, că, să bea apă voiau.
Să se adape din bunătatea acelor oameni
Și din roadele muncii mâinilor lor obosite.
Din cer curgeau flăcări trandafirii de inimi,
Spre flăcările gemene, pe a minții punte.
Când s-a luminat, credința i-a îndrumat,
În locul unde un om a dat har măiestriei,
De data asta pentru totdeauna, i-a învățat
Și i-a vegheat la preschimbarea omenirii.
În Poarta Cerului i-a dus meandrele vieții,
Ca să-și găsească a lor secretă cunună,
Porțile s-au deschis, iar lumânările cetății,
S-au aprins, ofrandă copiilor fără „lumină”,
Pentru Păzitorii Porții și pentru înaintași,
Lumina s-a desfăcut în nufăr strălucitor,
Ca să le arate în măruntaiele sale însăși
Secretul ce-l portă Cununa comună a lor. |
Lucrarea, Slujba, Datoria |
Iubirea Flăcărilor Gemene |
Au mers înapoi și corpurile li se schimbau,
S-au primenit, s-au odihnit, și pentru daruri
Au plătit, și din depărtări vești bune soseau,
De bună ospeție, că urmau și alte popasuri.
Popasul nou deschise iar zăgazul ceții aurii
Care a potopit toată încăperea și pe cei doi,
Topind Timpul până ce cât un punct se zări,
Din care puteau merge oricând, unde ar voi.
Se țeseau mii de fire de lumină și de amintiri
Între acum și atunci, între ce va fi și ce este,
Iar lucrarea lor avea mai frumoase împliniri.
A fost rândul elevului, dascălul să-și învețe.
Ceața a crescut cât munții și i-a tot învăluit,
Trezind firele luminii din corpurile ascunse.
Mângâierea sufletească, și cu dulcele sărut
Au curs tainice pe ulițele cetății ca niște vise.
Și s-au revărsat în cămările Fântânii vizate,
A fi deschisă să fie dată prinos celor însetați,
În vasta Apă a Inimii Verzi, aduse ape sfinte,
Daruri de Putere li s-a dat oamenilor cinstiți.
La ceasul de sărbătoare, aștrii s-au orânduit,
Și au prezis minunile care aveau să urmeze,
Lumina din Răsărit și cea a Iubirii s-au unit,
Dar și cu Înțelepciunea vrut-au să se așeze,
Să se așeze lângă Bunica Lună, iar flăcările
Acele gemene, știau că vin nopțile feerice,
Alchimice, ale primei trepte, vin cu finisările,
Și-au părăsit lumea pentru lucrările magice.
Au plecat, de dimineață, către o Mare Carte,
Pentru aflarea celor ce-au fost și celor ce vin.
Înaintea Reîntoarcerii în Lume, avură parte,
De magia înțelepciunii de Miazăzi. Era divin!
Și înțelepciunea, de la Soare-Răsare s-a ivit
Și de Iubirea de la Soare-Apune s-au văzut
Și, cu alți lucrători, roată de leac au clădit,
Pentru cei care-au fost, pentru acel Pământ.
Pe înserate au scos din săculeț grijile toate,
Durerile și suferințele celor doisprezece aleși
Și le-au încredințat Duhului Sfânt, returnate
În Ființă-Neființă, Tată-Mamă. Erau zeloși.
Cu iubire și cu frunțile plecate, rostind vorbe
De taină, de la frați, din Marii Munți învățate,
S-au întors spre lucrarea lor, să poată accede
Pe marea scară Alchimică, în adânc de noapte.
Au amestecat umorile Pământului cu iubire
Și le-au dat celor care căutau cunoașterea,
În zori lucrarea se terminase și, cu fericire,
Cuprinzând Soarele, înțelepciunea, puterea.
Interesantă era și a plantelor înțelepciune,
Sângele și laptele Pământului și ceața aurie.
Soarele s-a ridicat, și au plecat în rugăciune,
Să-nvețe a vorbi cu Pădurea, cu a ei grație.
Mergeau, cu inimile lor ca izvor de îndemn,
Au luat lumina pădurii și s-au întors cu ea,
Să pună mentă în apa sfințită și la somn,
În trupurile ostenite și, au reluat lucrarea.
Împletit-au Lumina cu a Magilor de la Apus,
Îndreptând greșelile, pe cei căzuți îi ajutau.
Legați de Marele Soare de Mijloc, s-au dus,
Noaptea au ajuns și, primele raze luminau.
Au mers din nou în lume, spre ce e frumos,
Către faptele dintre pietrele zidurilor antice,
De dimineață, lucrând cu un suflet luminos,
I-au dat cheia porților spre un sfânt codice.
Care începuse încă din noaptea plantelor,
În linia dreaptă aflată între Luceafăr, Lună
Și Părintele Înțelepciunii. Puterile aștrilor,
Erau amețitoare, și aduceau minții lumină.
Flăcările sfinte visau lumea lor în ființare,
Cu un picior în ceruri și cu unul pe Pământ
Și-au adunat amintirile, în ochi, cu ardoare,
Iar pe fețele lor au fost îngerii și duhul sfânt.
Drumul părea că se încheie, era doar o lecție,
Puteau să fie și altele primind Dar după Dar,
Sau să facă ce micul Eu năzuros vrea să fie,
Un creator luminat, al credinței fără hotar.
|
Vine o vreme în iubirea sufletelor gemene,
În care neînțelegerile, certurile te fac să pleci,
Apoi să te întorci, supărarea să se spulbere,
Începi să evoluezi și peste necazuri să treci.
Atunci sinele tău a suferit mari transformări
Și a devenit întreg, în moduri atât de multe.
Vechile îndoieli și stima de sine au scăderi,
Și tot ce te bântuia se dezintegrează iute.
A luat naștere un caracter mai echilibrat,
El se desfată în sanctuarul sacru al inimii.
Acesta consideră că viața are un deziderat,
E hărăzită iubirii profunde sub aura lunii.
Nevoia de atenție, în fața Soarelui interior,
Care se ivește în interiorul tău, se topește,
Dizolvând vechile frici și tipare de „Călător”,
Iar valențele spirituale mult îți vor crește.
Când totul este împlinit, doar iubirea rămâne,
Iubirea pentru tine și pentru aproapele Divin,
E o iubire care-i dezvoltată mereu în uniune,
Fericire deplină, a sufletelor gemene în cămin.
E o iubire „cosmică” de la începutul timpului,
Pentru eternitate, astfel sunteți uniți ca Unul,
Două suflete cuprinse-n Focul Divin al cerului,
Aceasta este reînvierea, pentru cei doi iubiți.
În uniunea sacră, Divinul sufletului ai atins,
E binecuvântarea Uniunii Flăcărilor Gemene.
Dacă ai o Flacără Veșnică nu este de pretins,
Că pe Pământ, flacăra geamăna e-n locațiune.
Se știe, pe Pământ sunt multe tipuri de relații,
Multe dintre ele au legături profunde, intime,
Cu suflete din aceeași familie, sau cu amiciții.
Flacăra ta geamănă e celălalt suflet din tine.
Sufletele perechilor sunt: masculin și feminin.
Nu pot fi feminin-feminin, masculin-masculin,
Și nici cazuri cu suflete triple, care se susțin,
Și care au apărut din supra suflet, „benign”
Flăcările gemene sunt împreună mult timp,
Asta se întâmplă din punct de vedere ultim,
Altfel este cu sufletul cantonat pe Pământ,
Uneori ambii membri vor sta alături, intim.
Pe Pământ sunt și restricții care împiedecă
Acel contact prematur cu flăcările gemene,
Aceste condiții ajută sufletele când judecă,
Să-și concentreze atenția pentru misiune.
Unor flăcări gemene din înalturi le e dor de
Complementele lor de pe Pământ, și ar veni,
Cel de pe Pământ ar vrea și el, dar depinde
De acea flacără, dacă pământeană ar deveni.
În rarele cazuri în care flăcările se întâlnesc,
Totdeauna relația lor este extrem de subtilă,
Este posibil că partenerii alte relații nutresc,
Astfel treaba pe pământ poate să fie dificilă.
Dacă partea părinte a sufletului nu aprobă,
Întâlnirile dintre flăcările gemene nu se țin,
Că nu e orhestrată întâlnirea și se abrogă,
Într-un sens, de la familii, sprijin nu obțin.
Și un alt motiv, pentru care flăcările gemene
Se întâlnesc foarte rar pe Pământ, este acela
Că supra-sufletul, ar vrea să aibă cremene,
Cu care flăcările gemene să se poată etala.
Deci, membrii familiei cu principale suflete
Se văd mai rar decât dacă-s flăcări gemene.
Între sufletele pereche sunt relații complete,
Dar și-n familiile secunde pot fi relații perene. |
UNIVERSUL SUFLETULUI MEU
Sistemul Solar
Uite-l este, uite-l nu este, să îl cuprindem nu putem,
Și îl privim ca pe-o poveste, ori îl vedem, ori nu-l vedem.
Nu-i un sistem ca orișicare, este precum cloșca cu pui,
Cum se învârt este de mirare, planetele în jurul lui.
Noi, nicicând nu vom putea, să încercăm este-n zadar
Să evadăm către vreo stea din temnița sistemului solar.
Într-o zi omul va conștientiza, că țara lui îi este un dar,
Iar Dumnezeu îi este gazda, Părinte, Frate și bun gospodar.
Noile tehnologii sunt uluitoare! Veni-va oare cândva vremea,
Când pe adresa de scrisoare fi-va planeta, sistemul, galaxia?
Și totuși sistemul e o moleculă, în altă scară soarele-i nucleul,
Planetele-s electroni de tip nacelă, particula Domnului e omul.
Inteligențe străine de-ar explora, ar spune că e steaua X, solară
Clasa ancestrală G0, cu armura, a 8 planete și pulbere stelară.
Sistemul solar - insulă minusculă, de activitate în pustiu ocean,
El ține cât soarele-și are-n poală, forța atracției până la liman.
Privitor la civilizațiile extraterestre,
Ori suntem singuri, ori avem vecini,
Dincolo de garduri, în alte sisteme.
Ambele dau fiori, ne pun pe spini.
|
Sistemul Solar
Ochiul lui Dumnezeu
După ceva mii de ani, umanitatea,
Cu unele mici excepții, a recunoscut
Pentru sistemul solar identitatea,
Că-n centrul lui nu-i planeta pământ.
Filozoful grec Aristarh din Samos,
Despre reorganizarea heliocentrică,
A speculat un fenomen în cosmos,
Planetele-n jurul Soarelui se mișcă.
Copernic a susținut, semnificativ,
Vrând a prezice matematic sistemul,
Ca fiind heliocentric, fiind predictiv,
Cum soarele guvernează pământul.
Succesorii din secolul al XVII – lea:
Galileo Galilei, Jon Kepler și Newton,
Au recunoscut și au acceptat ideea
Opt planete dau soarelui un axion.
Telescoapele și navetele spațiale
Au deschis drumul unei cunoașteri
Mai adânci a fenomenelor astrale,
Încât Universul l-au putut buzunări.
Componentul principal e soarele,
Stea G2, cu 99,86 % din sistem,
Jupiter și Saturn își au structurile
Împreună fac 90% din plusul net.
Orbitele planetelor sunt eliptice,
Steaua centrală e desigur soarele,
Planetele roind cu ale lor ecliptice,
Doar cometa Halley încalcă regulile.
Sistemul interior are patru planete,
Și împrejur are centura de asteroizi,
Sistemul solar exterior este peste,
Cuprinzând cei patru giganți gazoși.
Centura Kuiper și mărginașele zone
Dau sistemului solar limite anume,
Pentru pământ este și va fi mereu,
Sistemul solar - Ochiul lui Dumnezeu. |
Soarele este și va fi, mereu,
ochiul lui Dumnezeu
Soarele, luna și adevărul nu se ascund,
Razele lor ne luminează și ne pătrund.
Soarele-i mereu altul, e nou în fiecare zi,
Stăpân al sistemului, baza Terrei de a fi.
Soarele-i vital pentru viața pământului,
Dar de fapt toate planetele din jurul lui,
Se învârt, depinzând de el, și vor exista
Atâta timp cât sorele pe cer va rezista.
Cred că soarele e oglinda lui Dumnezeu,
De privim spre el nu vedem nicio umbră,
Lasă-ni-l Doamne să strălucească mereu,
E bun sufletului, elimină starea sumbră!
Soarele aduce multă iubire, fericire, viață,
Și se va stinge de nu va mai exista iubire,
În lumina lui se află energie de ambianță.
Lumea e a mea dacă-s sub a lui strălucire.
Pentru mine munții nu mai par așa înalți,
Orice necaz îl pot depăși mult mai ușor.
Ca să-i vedeți razele, furtuna o alungați,
Și mizeria umană, ca pe ceva îngrozitor!
Cu fața către soare, umbra cade în spate,
Strălucirea solară e îmbrățișarea naturii
Și respirația spiritului spre a Terrei carte.
Lumina soarelui crește respirația iubirii.
La mare spunem prietenilor de pe plajă:
„La o parte, nu-mi lua ce nu-mi poți da!”
Referitor la soare cu ale razelor lui vrajă,
Razele-i binefăcătoare nu le putem ceda.
Doamne, cum faci de răsare în fiecare zi,
Cum faci de răsare să dea viață naturii!
Fără soare nimic pe pământ nu poate fi,
El e nucleul de creație al artei și culturii.
Soarele este cu adevărat steaua dimineții,
Dar și melancolica, candelă a crepusculului,
Dimineața ne luminează cu uitarea tristeții,
Iar la crepuscul, e cu îmbrățișarea visului.
Lumina soarelui scoate-n evidență culoarea,
Contrar cu lumina artificială care o disipează,
Unii pictori îi văd pata galbenă, și paloarea,
Poeții, fac dintr-o pată soarele ce luminează.
Observ că soarele se află în tot ceea ce este,
Lumina soarelui e pătrunsă în sufletul meu,
Soarele e minunea Domnului în sfere celeste,
Soarele e și va fi mereu ochiul lui Dumnezeu.
|
Pentru vecia lunii, ne rugăm Domnului
Luna este reflecția inimii noastre,
Lumina sa este scânteierea iubirii,
Ea ne călăuzește drumul în noapte,
Și ne-ncântă nopțile cu sfinte feerii.
Corpul ei astronomic se tot învârte,
Ca satelit al Terrei, și, ca o oglindă,
E privită de perechile îndrăgostite,
Iar poeții o cuprind în rimă arzândă.
Sclipitoare apare în cântări de veci
„Lună, tu, stăpâna mării,
Pe a lumii boltă luneci....”,
Lui Eminescu-i era ca muză a iubirii.
Lunii i se mai face, ca un fel de alint,
„Lună, printre stele plutind,
Plutești prin poarta norilor de argint”
Ca-n plutirea când visele ne cuprind.
Luna înfățișează un spectacol elegant,
Deosebit prin formă, culoare, nuanță,
Ea, singuraticilor le vorbește pedant,
Iar pe îndrăgostiți cu amor îi răsfață.
Luna arată mai bine de pe pământ,
Decât cum o prezintă cosmonauții,
Dar cosmonauții, pe lună ajungând,
Văd pământul frumos, ca aură a vieții.
Ne place să știm că luna e la locul ei,
Chiar dacă nu privim uneori spre ea,
Pentru sufletele noastre, nu-i un stei
Și, ne e mai aproape decât orice stea.
Nu e secret că luna n-are a sa lumină,
Dar e o oglindă cu lumină de la soare,
Stelele-s mai strălucitoare în lună plină,
Luna zâmbește în noapte, e ca o floare.
Explicația justă e că luna nu-i divinitate,
Ci o piatră mare, ce-i legată de pământ,
Cu magnetismul puternic dintre planete.
Sunt nopți cu lupii tăcând și luna urlând.
Nu obținem nimic de navigăm spre lună,
Când nu putem elimina abisul dintre noi.
E un voiaj de explorare, de factură bună,
Fără el rostul nu mai este un rost de soi.
Când admir minunile răsăritului de lună,
Sufletul îmi cere venerarea creatorului,
Noaptea umblă cu luna mână în mână,
Pentru vecia lunii, ne rugăm Domnului. |
Viața este ca o comedie ciudată
Viața este ca o comedie ciudată,
Care amestecă dureri și bucurii,
Cu lacrimi și cu zâmbete laolaltă,
Zâmbet lângă plâns și mânării.
O viață frumoasă este un gând,
Al tinereții, făcut la maturitate,
Dar dacă nu ai un plan fecund,
Vei fi prins de alți-n ale lor fapte.
Ce este viața frumoasă, prieteni?
Viața este una dintre obișnuințe,
Realizată de bravi-tineri cetățeni,
Este un frumos gând din tinerețe.
Viața este o ofensivă orientată
Contra mecanismului Universului,
Este ultima obișnuință căpătată,
Și o pierdem în fața „progresului”.
Adevăru-i că dacă nu mai avem
Nevoie să ne îngrijim de viață,
Nu mai știm, cu ea, ce să facem,
„Fir-ar de viață, este o simplă ață!”
Viața își are farmecul ei colorat,
Depinde doar cu ce ochi o privești,
Ea arată și felu-n care te-ai aliniat
Condiției umane, fără să o dorești.
Viața este un proces în devenire,
Asocierea stărilor prin care trecem,
Eșuăm de dorim să facem alegere
A unei stări, ca în ea să rămânem.
Averea cea mai de preț este viața,
Știm că viața de un fir păr atârnă,
Știm lucruri, dar le acoperă ceața,
Alții nu le știu, dar le fac cu râvnă.
Nu există compasiune profundă
Pentru aceia cu viața fără de sens,
Lumea este ca o oglindă strâmbă,
Tot mai mult ne reprezintă invers.
Nu accepta viața cum zic oamenii,
Convinge-te că putea fi frumoasă,
A ta și a celorlalți care au reverii,
Învață-te să accepți orice angoasă.
Dacă te afli la răscruce de drumuri,
Gândește-te la acest îndemn al meu,
Uită trecut și prezent, de-s tulburi,
Mergi înainte, te-ajută Dumnezeu!
Cu cinste și dăruire în ceea ce faci,
Crezând în El, primi-vei răsplată,
Nu te lăsa învins la ce o să tragi,
Viața este ca o comedie ciudată!
|
|
Între suflet și gând e o bună simbioză
Sufletul comunică cu sine însuși,
Folosindu-se mereu de gândire.
Anumite gânduri sunt rugăciuni,
Altele vin din a sufletului trăire.
Sufletul mic nu are gândul mare,
Gândul frumos este ca o biserică,
În care sufletul ia binecuvântare.
Prin gând îmi țin sufletul de vorbă.
Gândul nu ar trebui spus tuturor,
Ci doar vindecătorilor de suflete.
Gândurile nu-s ca păsările în zbor,
Ci sunt filozofiile sufletelor tăcute.
Este imposibil să cunoști sufletul,
Sentimentele și gândurile cuiva,
Înainte ca el să se exprime destul,
Prin fapte și legile ce le va aplica.
Până va fi o filozofică amărăciune,
Cartea e o bucurie, o făgăduință,
O călătorie prin gânduri în acțiune,
Prin suflete și frumuseți din viață.
Gândul este cel care poate aduce
În sufletul nostru pacea și liniștea.
Gândurile tainice și ideile inamice,
Oricând, reciproc, se vor devoala.
Uneori doi inamici au o luciditate
De gândiri și de forțe intelectuale,
Ca și doi îndrăgostiți de calitate,
Care ghicesc, având vederi egale.
Povara sufletului se vede-n suspine,
Iar cea a gândului se vede-n uitare.
Obiectul are atribut esențial anume,
Atribut prim al sufletului e-n gândire,
Iar extensiunea e atributul sufletului.
Lectura ne oferă emoții tulburătoare,
Cu scrierile sale despre viața omului,
Cu arta cuvântului, care are culoare.
Citiți cărțile ca pe Sfintele Scripturi,
Și gândul curge lin la inima pietrelor!
Înțelepciunea surpă inferioare lucruri,
Înălțând cotele înalte ale lucrurilor.
Gânduri bune, cu brațele deschise,
Vă voi primi în suflet și vă voi slăvi,
Luminile inimii mele le țin aprinse,
Veniți, voi să vă îmbrățișez zi de zi!
Doamne, dă-mi o orgă să-mi rezonez
Sufletul cu gândurile, prin arta iubirii,
A muzicii lege morală să o reactivez,
Să eliminăm din lume patima rătăcirii!
Sufletul vine din eter de la Duhul Sfânt,
Gândul îi procură a vremilor prognoză,
Viața este o scară între cer și pământ
Între suflet și gând e o bună simbioză. |
Să ne dirijăm gândul către fapte bune
Numără-ți, matinal, faptele cele bune
Și umpleți mintea cu gânduri pozitive,
Ăsta-i secretul fericiri-n orice acțiune,
Vei avea inspirații frumoase, efective!
Un gând pozitiv, dacă-l ai, dimineața,
Îți poate schimba în bine întreaga zi.
Spre soare, mereu, păstrează-ți fața,
Altfel, umbra ta, în față o vei găsi!
Bucură-te de tot ceea ce alegi să faci,
Dacă nu-ți place, încearcă schimbare!
Dacă ai eșec, să nu stai între buimaci,
Ridică-te, și fă mai departe mișcare!
Toată apa mării nu scufundă un vapor
Dacă nu pătrunde în al navei interior,
Iar negativitatea lumii e pală de nor,
Dacă pentru a te iriga nu-i dai ajutor.
Nimic nu te reține la o atitudine bună,
Că, gândurile rele, cu nimic nu te-ajută,
Simt că pe mine, optimismul m-animă,
Altfel, viața mi-ar putea deveni slută.
Lumea este plină de cactuși periculoși,
Dar gândul ne spune să nu stăm pe ei,
Gândul ne spune să nu pornim fricoși,
Ci să știm a folosi ale înțelepciunii chei.
Gândul, dacă e antrenat în a citi cărți,
Și, cărțile alese, dacă îndeamnă la bine,
Omu-și poate construi ale vieții calități,
Cu aplecare leală spre credințe creștine.
Gândul se clădește în a omului minte,
El dirijează faptele și credința omului,
Omul cu gândurile bune e om cuminte,
Credința lui crede poruncile Domnului.
Despre gândul meu am gânduri multe,
Să-l pun la lucru spre a fi treaz mereu,
Fără lozinci și fără nedorite amănunte,
Să las urmele plăcute lui Dumnezeu.
De îndată ce-ai înlocuit gândurile rele
Cu gânduri pozitive, vei privi în lume,
Faptele-ți vor fi gânduri printre stele.
Să ne dirijăm gândul către fapte bune!
|
|
Suflete, Gânduri, Vise
Gândurile noastre sunt de două feluri:
Acțiunile sufletului și pasiunile sale.
Acțiunile sale sunt voințe nu-s fumuri,
Vin direct din suflete și depind de ele.
Din contră, numite-s în general pasiuni,
Felurite percepții sau relații ale noastre,
Căci nu sufletul le face să fie posesiuni,
Lui îi vin de la lucruri ce-s reprezentate.
Prin tot ceea ce omul a simțit și gândit,
Vrea dus la infinit, dar totul e trecător,
El însuși e muritor, vrea să fie indefinit,
Prin gânduri și în fapte să fie nemuritor.
A intra, cu înțelegere, în sufletele altora,
Nu-i la origine fapt moral, ci sensibilitate,
E spirit și, gândul nu ni-l vom comunica
Ci mișcările, mimica, în gânduri redate.
Starea de poezie este o trăire esențială,
Atât de sfântă și de înaltă, încât dă voie,
Ca, odată ce am găsit-o ca explicabilă
Să ne fie-n suflet și gând, arcă a lui Noe.
Poeziile-s oglinzile sufletelor oamenilor
Ele reflectă imagini în lumea exterioară,
Sensibilitate și zborul senin al gândurilor.
Lasă-ți mintea să călătorească în afară!
Într-o călătorie prin o stranie lume nouă,
Lasă-ți sufletul să ți se îndrepte spre ea!
Lasă-ți toate gândurile și fă-te că plouă!
Închide ochii și spiritu-ți va vedea o stea!
Dăruind puțin, chiar de nu ai pentru tine,
Sădești în suflete flori de imensă fericire.
Darurile clipelor acelea vor deveni divine,
Flacăra inimii și a gândului devine iubire.
Dragostea-i credința măsurată cu sufletul,
Și odată ce pune stăpânire pe gândul tău,
Inima-ți va avea mult mai intens tic-tacul,
Vei avea o energie copleșitoare, ca trofeu.
Binele și răul ți se va întoarce în astă lume,
Nici nu te aștepți când îți vine și de la cine,
Vorba n-o slobozi, că vei lovi nu știi unde,
Și gândurile cele rele să nu te ucidă pe tine.
Nici pizmă pe cel mai frumos și mai deștept,
Să n-avem, nu știm ce căutăm pe pământ!
Să facem din sufletul nostru, suflet înțelept,
Să nu uităm, Dumnezeu are ultimul cuvânt! |
Relația dintre suflet, gânduri,
vorbe, fapte
Scara la cer
Omul dezvoltă, miraculos, o sensibilitate,
Care-i permite să intre într-o dimensiune
Unde gândul nu este ales ca o prioritate,
Unde invizibilul se depozitează-n genune,
Până-n interiorul teatrului nostru interior,
Unde cuvintele adevărului ne pot lumina
Și, poate, ne pot vindeca sufletul călător.
Să mângâiem simțurile, spre a le alina!
Să mângâiem ori de câte ori avem ocazia,
Prin sentimente, prin gânduri, prin privire,
Prin cuvinte, prin atingere, cu toată gnozia ,
Să ne mângâiem sufletul, cu înaltă trăire!
Sufletul să fie totdeauna în ton cu gândul,
Gândul să fie-n vorbe, vorbele fie-n fapte,
Căci numai astfel vom menține echilibrul,
Între interior și exterior, cu fapte coapte.
Înainte de a ridica mâinile-n sus spre cer,
Trebuie înălțat sufletul cu multă dragoste,
Iar înainte de a-ți ridica ochii, până-n eter,
Trebuie să-ți ridici gândul către Divinitate.
Sufletele se umplu cu admirație, venerație,
Cu cât mai stăruitor gândurile merg la ele.
Sufletul caută în mod intuitiv orice ocazie,
Și stare necesară pentru a lecui gândurile.
Chiar sufletul și locuința gândurilor noastre,
De vrem, au opreliști puse de la Dumnezeu,
Numai cei răi și urâți la suflet le au pedestre,
Minciuna, gândul ei urât e din sufletul rău.
Mintea ageră scoate doar cuvinte înțelepte,
Și sufletul cultivă doar gânduri dumnezeiești,
Oamenii poartă cruci, unele grele și menite
Să robească păcatele cu înălțările sufletești.
Când ai experiență de gândire de mare preț,
Îndoielile îți vor apare niște aștri ai spiritului,
Cu o arhitectură fără de soluții, devii neciteț,
Cu un cinism ce sfărâmă vibrațiile sufletului.
Nu poți iubi constrâns, nu poți iubi din milă.
Când mila e luată drept necesară și râvnită,
Să-ți citești gândurile, simțurile, nu în silă,
Ci din cartea de suflet, psihologică, bine citită.
Și peste toate simțurile sufletului, tu nu uita,
Că gândul își ia înțelepciunea din sufletul tău,
Și amândouă pot fi cultivate prin virtutea ta,
Cu cinste și cu multă credință-n Dumnezeu!
|
|
Extazul și bucuria sunt în simbioză mereu
Secretul bucuriei, în muncă, depinde
Doar de un singur cuvânt – excelența.
De vrei să creezi ceva foarte bine,
Trebuie să-i cunoști profund esența.
Orice faptă măreață și importantă,
Poate fi împlinită doar cu entuziasm,
Și ceea ce nu știi poți pune-n faptă,
Dacă ceea ce știi, incluzi, cu civism.
Napoleon spunea că oricare soldat
Poartă-n raniță bastonul de general.
În drumu-ți spre succes ești obligat
Să urmezi căi nebătute, pân-la final!
Învață să înțelegi, pentru a fi înțeles,
Că multe înfăptuiri ai putea să ratezi
Dacă ești prea entuziast! Nu îți ies.
De nu ești entuziast, degeaba lucrezi.
Succesul îți aduce ceea ce-ți dorești,
Fericirea stă în a dori ceea ce obții,
Poți face mult mai mult decât voiești,
El cade-n palmă doar din pomul vieții.
Neglijența-n gândire e afacere ratată,
Dezorganizarea, lăcomia, duc la eșec.
Născut să fii învingător, deci poartă
Convingerea că vei câștiga marele cec.
Cea mai emulativă capacitate a omului
E a-și ridica viața prin proprii strădanii.
Valorile ce le ai îți dau arta succesului,
Răul învinge-l prin bine cu glasul inimii!
Regula de bază al unei bucurii autentice
Este s-o împărtășești cu oamenii din jur,
Bucuriile împărtășite sunt mai puternice,
Durerile împărtășite scad mult în contur.
Bucuria vine și când citești și te revezi
În ceea ce ai gândit și ai vrut să spui,
Și nu e bucurie mai mare să o vezi,
Ca atunci când dificultățile le poți birui.
A mai mare bucurie e să știi că ești iubit,
Poți simți ceva mai mult decât ai crezut,
Drumul presărat cu flori nu e nesfârșit,
Deci drumul florilor trebuie mereu stropit.
Nu sunt pe lume nici bucurii, nici tristeți,
Sunt doar două stări, de a fi comparate,
Oamenii trebuie cunoscuți spre a fi iubiți,
Domnul trebuie iubit, spre a-L cunoaște.
Bucuria credinței se găsește în rugăciune,
În casa sfântă – în sălașul lui Dumnezeu.
Bucuria și succesul sunt în relații bune,
Extazul și bucuria sunt în simbioză mereu |
Prietenia-i mâna sufletelor care se ating
Prietenia înseamnă frate și soră,
Suflete frumoase care se ating,
Fără a se confunda, și se adoră,
Ca degetele mâinii, și se disting.
Limbajul prieteniei nu e în vorbe,
Stă în priviri, gesturi și înțelesuri.
Prietenul adevărat nu are norme,
El înalță steagul în unice porturi.
Prietenia înfiripată poate umple
Cel mai întins deșert al sufletului,
Ea e totdeauna plină de exemple,
Pentru lumina și credința omului.
Prietenul adevărat e acela care
Va scoate la lumină ce e mai bun,
Prin responsabilitate dulce, mare,
Nu oportunitate în coadă de păun.
Nu are noimă să cerșești prietenia,
Vei fi respins, de nu poți suporta!
Prietenul să nu încerce a te copia,
În ceea ce faci, precum umbra ta!
Nu accepta să-ți meargă în urmă,
Căci nu poți ști dacă vei conduce,
Mersul în față, cu grijă, i-l curmă,
Nu știi dacă după el poți a te duce!
Prietenul adevărat te-nvață de bine,
Nu-i cel care-ți laudă toate nebuniile.
Fericiți cei ce-s prieteni din pasiune,
Că ea știe să ne aline toate „abuliile”.
Fericiți acei cu pasiunea prieteniei,
Ei știu să minimizeze singurătatea,
Să nu fie ucigătoare, ca stare a ei,
Laudei să i se respecte demnitatea.
Fericirea se naște din multă iubire,
Iar iubirea va veni din inima omului,
A iubi și a fi iubit e taina de fericire,
Dar ne amăgesc amintirile trecutului.
Le vedem mai bine de cum au fost,
Prezentu-l vedem mai rău de cum e,
Iar viitorul ca lipsit de succes și rost,
Grija nu alungă tristețea zilei ce vine.
Secretul fericirii e să-i faci pe ceilalți
Să-și creadă că-ți sunt cauza fericirii.
Cei energici își găsesc în fericire aliați,
Prin înțelepciune și prin grația iubirii.
Fericirea e opera oamenilor în mereu,
A celora care prin dragoste se disting,
În care pulsează credința-n Dumnezeu.
Prietenia-i mâna sufletelor ce se ating.
|
|
Florile, ca ochi ai lui Dumnezeu
O, Doamne, bine-i între flori!
Ele iubesc soare și vânturi și ploi,
Miresmele lor, pline de culori,
Aduc parfumul iubirilor din noi.
Să iubim florile, să le venerăm,
Să le cultivăm, să nu le rupem,
Rostul vieții lor să-l respectăm,
Ele-s vii, dau echilibrul monden!
Suntem cu toții flori de grădină,
Unele cu țepi, precum trandafirii,
Altele, cu petale de mătrăgună,
Cum Domnul ne-a dat legea firii.
Cei care iubesc florile, sunt flori,
Iubitoare, cu suflet curat-frumos,
Parfumul lor transmit mulți fiori,
Căci ele ne aduc dimineților icos.
Să-i venerăm pe cultivatorii lor,
Așa încerc și eu prin versul meu,
Că ei reușesc să dea oamenilor,
Florile, ca ochi ai lui Dumnezeu!
Zodia mea
M-am născut în Vărsător,
În ziua elocvenței liniștite,
Nativ, cu har convingător,
Cu aura vibrației cinstite.
Cuvintele-mi, adesea, răspicate,
Sortite-s la repulsii, opoziții,
Iau seama să le fac mai cizelate,
Să contureze bune supoziții.
Deși am, ca tot omul, puncte slabe,
Cu fler superior, antagonist,
Neașteptat în port și în silabe,
Sunt conștient, mă schimb, exist!
Am multe adunate de la viață
Și de la Domnul crez-înțelepciune,
Și-am învățat că schimbarea la față
Se face cu mult crez și rugăciune.
|
|
|
RESURSE ELECTRONICE DIN ROMANIA
REVISTE ŞI ALTE RESURSE ELECTRONICE DIN STRĂINĂTATE
BIBLIOTECI DIGITALE
DIZERTAŢII ŞI TEZE FINALE
E-BOOKS
ENCICLOPEDII
ALTE BAZE DE DATE MULTIDISCIPLINARE
|
|