Romanian	English	French	Greek	Russian	German	Spanish	Chinese	Armenian	Japanise

---

Constantin Alecse

Cap.  V – Formarea Ca Om

C). Facultatea și Familia

I). Institutul Teologic de Grad Universitar

Din momentul intrării la probele de examen, am uitat de tot ce mă înconjura şi Pronia Cerească m-a luminat asupra subiectelor şi o putere, pe care nu mi-o bănuiam, m-a urcat pe aripa destinului. Aşa s-a făcut că am reuşit cu brio şi o bucurie fără margini m-a cuprins. Ce să mai spun de bucuria scumpilor mei părinţi, şi a sorei mele Paulina!  

b). Mentorii mei profesori

Am avut privilegiul să fiu şcolit de coloşii teologiei româneşti, de la Institutul din Bucureşti, timp de 5 ani (patru de facultate şi unul de doctorat) şi mă consider îndreptăţit să prezint câteva din amintirile mele, despre sfinţii mei profesori şi educatori din Bucureşti.

c). Amintiri din primele zile la Institut

Prima zi - În toamna anului 1971, tocmai intraserăm, prin examinare, deci eram „boboc”  la Institutul Teologic de Grad Universitar din Bucureşti. Îmi amintesc că, în acea zi, în Aula Institutului, s-au desfăşurat  activităţi  organizatorice, pentru introducerea în atmosfera şi ordinea corespunzătoare: Ne-am înregistrat, am luat cunoştinţă de clasa unde trebuia să ne adunăm a doua zi, am ascultat instrucţiunile privind regimul academic şi disciplinar al studenţilor, explicat de autorităţile competente, am vizitat toate clădirile Institutului, sau cum s-ar zice, ne-am familiarizat cu noul loc de muncă.

A doua zi, nerăbdători, ne-am adunat toţi studenţii „boboci”, tot în Aula mare a Institutului. Ce emoţii! Parcă aveam în faţă  nişte extratereştri şi, îmi dădeam seama că şi eu sunt privit la fel. La intrarea în aulă erau 2 domni, un fel de pedagogi, care ne indicau, unde să ne aşezăm în bănci, încât toate locurile să fie ocupate în ordinea intrării în sală.

Ni s-a cerut să ne ridicăm cu toţii în picioare, când ne vor da anunţul că vin conducătorii Institutului.
Ne-am aşezat, care cum am găsit, la întâmplare, fără a ţine seama de vecinii de bancă, că, de fapt, nu prea ne cunoşteam între noi. Tremurau  băncile cu noi, de emoţii.  . Cu emoţii şi încordare maximă, am auzit deodată „- Ridicaţi-vă!” Am sărit în picioare, luând poziţia de drepţi, aşa cum văzusem prin filme cu militari, dar genunchii îmi tremurau.

Am intrat în aşteptarea începerii ceremonialului deschiderii anului universitar, cu toate simţurile ascuţite în direcţia de unde apăreau magii noştri.

Am fost iarăşi invitaţi să luăm locuri în bănci şi, la pupitrul aulei, s-a instalat Rectorul Institutului Teologic de Grad Universitar, dr. Antonie Plămădeală, dar cine era acea personalitate, nu prea aveam habar. Aveam să aflăm mai târziu că IPS Antonie Plămădeală era un teolog de seamă, scriitor, filozof, istoric şi eseist, o personalitate enciclopedică, cel mai renumit autor român de literatură religioasă al secolului XX.

IPS Antonie Plamadeala a fost unul din marii ecumenişti contemporani, fiind autorul a numeroase carţi şi cursuri pe diferite teme teologice. A susţinut conferinţe, cursuri şi comunicări în Spania, Anglia, Franta, Belgia, Germania, Suedia, Finlanda, Italia, Elvetia, S.U.A., Australia.  A acordat interviuri presei, vorbind la radio şi televiziune în aceleasi ţări. A fost membru de onoare al Academiei Române, al Academiei de Ştiinţe din Chişinău (1992) şi al unor asociaţii culturale de peste hotare. Atunci, ne făcea onoarea de a fi noul rector al Institutului Teologic din Bucureşti.

Cu voce-ai baritonală, ne-a urat un bun venit la Institutul Teologic şi ne-a încredinţat că în această pepinieră teologică ne vom forma, în modul cel mai desăvârşit posibil, drept slujitori ai bisericii drept-măritoare. Ne-a încântat cu cele 30 de minute de cuvântare şi, dorindu-ne succes, ne-a binecuvântat arhipăstoreşte.
Prorectorul Chialda a multumit tuturor participanţilor, profesori şi studenţi şi ne-a reamintit, nouă, studenţilor, să nu ratăm şi să nu întârziem la întâlnirea noastră, a treia zi, în aceeaşi aulă, la aceeaşi oră (9 :00 dimineaţe), cu pr.prof. dr. Conferenţiar Ştefan Alexe, Spiritualul I al Institutului, pentru noi instrucţii. Domnul a zis şi enoriaşii s-au supus.

În cea de a treia zi, in corpore, ne-am adunat la locul şi la timpul potrivit, conform instrucţiunilor domnului prorector. Eram, deja, înregimentaţi şi nu am fi dorit să ratăm vreun ceremonial. Pe la orele 9:15, îşi face apariţia un bărbat chipeş, înalt, cu prestanţă academică, având un însoţitor, mai scund, cam de aceeaşi vârstă. Amândoi purtau sutane negre.

S-au îndreptat către masa prezidiului, iar noi, „bobocii”, timizi, în picioare, aşteptam curioşi derularea evenimentului. De fapt, eu credeam că va urma apariţia Patriarhului ţării. N-a fost să fie şi un pic de dezamăgire am avut, dar... să nu-l mâniu pe Dumnezeu, căci ne-a oferit destulă mană cerească, prin întâlnirea cu  cei doi  preoţi spirituali ai Institutului, pr. prof. dr. Ştefan Alecse, Spiritual I şi pr. prof.  Dumitru Radu, Spiritualul II. Mă certam singur, spunându-mi că „Ia uite, domnule, am devenit pretenţios, te pomeneşti că vreau să dau mâna cu Patriarhul din a treia zi de facultate! Apăi, mă...nene, cine te crezi?!”

d). La cabinetul părinților duhovnici - Urându-ne încă o dată succes în noul nostru an universitar şi anunţându-ne programul celei de a IV-a zi, care se lăsa cu începerea cursurilor, cât şi clasele unde va trebui să ne prezentăm, potrivit numelui, după alfabet, cei 2 părinţi spirituali ai Institutului Teologic (Ştefan Alexe şi Dumitru Radu), s-au îndreaptat spre uşa aulei, pentru ieşire, nu înainte ca părintele spiritual I, pr. prof. dr. Ştefan Alexe, să-mi ceară a-l urma la cabinetul părinţilor spirituali (duhovnici). Cabinetul era la capătul nordic al culoarului, pe partea stângă.
M-am cam temut, cam tare m-am temut. De ce a trebuit să comit o asemenea gafă, să spun că sunt altfel decât colegii mei?! Oare care-mi va fi pedeapsa drept „recompensă”

Tremurând, ca un şoricel ud, după ce era să se înnece, cu pantalonii fâlfâindu-mi de emoţie, l-am urmat pe marele nostru Spiritual, la  cancelaria spiritualilor. Parcă îl văd pe prof. spiritual I, dr. Ștefan Alexe, că se aşează pe scaun în spatele unui birou, către geam. Un alt birou era al părintelui prof. Dumitru Radu, la intrare, către peretele nordic al cancelariei. Sunt invitat să iau loc pe unul dintre cele 2 scaune pentru oaspeţi, sau poate pentru studenţii cu abateri de la conduita ortodoxă.  Îşi aprinse o ţigară (era al doilea preot profesor, după prorectorul institutului, dr. Mircea Chialda, care public nu-şi ascundea viciul) Afirm, cu toată satisfacţia mea că, în afară de aceşti doi profesori, nu mai erau alţi profesori fumători în  Institut şi, tare mă bucura acest fapt.

Spiritualul I, mă întreabă dacă fumez. Am răspuns că NU (În sinea mea îmi ziceam că, chiar dacă,... „Doamne fereşte!” aş fi avut acest viciu, m-aş fi temut în acea împrejurare să îl recunosc. Îl aud afirmând „- Foarte bine, căci a fuma nu este o virtute!” şi, continuă:
- Cum ai zis că te cheamă?
- Constantin Alecse, părinte profesor!
- Şi...., zici că ai fost crâsnic la Seminarul Teologic din Buzău?
- Da, părinte profesor...!
- Iată despre ce este vorba...!. Din clipa aceea, mi-am dat sema că Dumnezeu are planuri speciale pentru mine. Părintele prof. dr. Ştefan Alexe, spiritualul I al Institutului Teologic din Bucureşti, al cărui nume era identic cu numele părinţilor mei, coincidenţa soartei, fiind că şi el era buzoian, absolvent cu vreo 35 de ani în urmă al Seminarului Teologic din Buzău, etc..., etc..., îmi făcea propunerea primei mele angajări, în timp ce eram student. Mi-a explicat cu deamănuntul faptul că, Institutul Teologic are o capelă, unde profesorii şi studenţii fac practică liturgică şi că, acea capelă „Sfânta Ecaterina” trebuie să fie deschisă timp de 8 ore zilnic, 365 de zile pe an, adică fără întrerupere şi că, angajaţii capelei trebuie să fie studenţi teologi.  Mi-a menţionat că nu poate fi un singur angajat, fiindcă nu poate fi şi student şi angajat timp de 8 ore, de aceea, potrivit rânduielii, trebuie să fie 2 studenţi angajaţi, fiecare câte 4 ore zilnic, care să se într-ajute, încât să participe şi la cursuri, dar să ţină şi capela deschisă. Mi-a spus că Institutul are, deja, un angajat,  student în anul II, un anume Ştefan Guşă, de la Seminarul Teologic din Neamţ, că bugetul capelei este de 800 de lei lunar, ce se împarte între cei doi angajaţi.

După ce mi-a dezvăluit toate aceste detalii, părintele profesor m-a întrebat direct:
 - Crezi că ai fi interesat să ocupi o asemenea poziţie?
- Da, părinte profesor!, am răspuns eu, pe loc şi fără ezitare.
- Atunci, completează această cerere, o voi prezenta rectorului, IPS Sa +dr Antonie şi prorectorului. Dacă voi avea aviz favorabil, vei putea începe de săptămâna viitoare.
Zis, şi făcut, în cea de a doua săptămână de studenţie, eram şi angajatul Capelei „Sfânta Ecaterina”.
Mă întreb: „Îndrăzneşte cineva să se îndoiască de pronia divină?”. Eu, NU, în nici un caz!

Tabloul absolvenților Facultății (1975)	Delegația ROEA la Institut (1994)	Delegația ROEA la Institut (1994)

În imaginile #2 și #3 de mai sus - Peste 34 de ani de la admitere (1971), mai precis, la Sfintele Paști 1994, subsemnatul, în calitate de protopop al Protoieriei Coastei Pacifice ROEA, făcând parte din delegația IPS Arhiepiscop +Nathaniel invitată de PF Sa Patriarhuul Teoctist de a vizita România, am revizitat Facultatea de Teologie, și m-am întâlnit cu parte din foștii mei profesori. Momente de mare emoție.

e) De-ale studenției valuri

• Crâsnic la capela (paraclisul) „Sfânta Ecaterina”

Am arătat mai sus istorioara legată de crâsnicia mea la Institutul Teologic de Grad Universitar din Bucureşti, începută în 1971.

Simt plăcerea să mi-o reamintesc, căci aproape devenisem independent d.p.d.v. financiar, faţă de părinţi, având un salariu de 400 lei pe lună, în timp ce un salariu mediu era de 1000 lei. Eram atât de euforic, încât nu înţelegeam ce se întâmplă cu mine! Aveam libertatea de a-mi stabili singur programul şi relaţiile cu părinţii profesori îmi creau o poziţie privilegiată, de invidiat. Acea slujbă îmi era ca o mană cerească, având în vedere că nu depuneam prea mare efort fizic şi în acelaşi timp mă şlefuiam pentru misia mea în viaţă. Unde mai pui, că era o diferenţă mare intre ceea ce am făcut în unele vacanţe de seminarist, când veneam în Bucureşti să lucrez ca un fel de salahor în construcţii(ajutor de zugrav), cu salariu de 500-600 lei, lunar.  Eram abia în anul I şi am demarat în viaţa de slujitor al lui Dumnezeu, împreună cu Ştefan Guşă, coleg din anul II, venit de la Seminarul din Neamţ, care în prezent slujeşte ca mare stareţ la Mânăstirea „Movila lui Burcel”, din zona Iaşului. Era un băiat scund, fâşneţ, plin de energie, cu un caracter  minunat, interesant şi...un picuţ cam şiret. De pe atunci visa să devină episcop, dovadă fiind şi deplasarea sa, prin anul 2002, în America, pentru a-şi face campanie de ocupare a postului de episcop al Arhiepiscopiei Misionare din America, aflată sub jurisdicţia Patriarhiei Române. Din păcate nu i-a reuşit tentativa, postul fiind ocupat de IPS Sa Dr. Nicolae Condrea. M-am înţeles foarte bine cu el, când slujeam împreună la Capela Institutului. Doi ani am slujit împreună şi nu am avut neînţelegeri sau conflicte.

Îmi amintesc şi că, în afară de noi, cei 2 crâsnici, era angajată, cu normă întreagă, însă pe un salariu derizoriu (numai 200 de lei pe lună), o bătrânică, cred că o chema Nina (mătuşa Nina, cum îi spuneam noi), care deschidea şi închidea capela (adică era un mobilier permanent al capelei, zilnic, cel puţin 8 ore pe zi şi lucra la pangar, adică vindea lumânări, prescuri şi alte obiecte de colportaj. Împlinea totul, numai din dragostea de a-l sluji pe Dumnezeu din poziţia în care se afla. Cred că era cam trecută de 70 de ani. Mătuşica era frumoasă, un pic adusă de spate şi foarte colţoasă. Colegului, Ştefan Guşă, i se adresa la pertu, zicându-i Fănică, mie, însă, mi se adresa cu respect, domnule Alecse. În mintea ei, cred, că era convinsă că sunt vreun nepot al părintelui spiritual Ştefan Alexe şi nu ar fi dorit să se pună rău cu şeful. Era o afurisită şi o pârâcioasă. Dacă lipseai, pentru necesităţile personale, mai mult de 15 minute de la post (unde, pe o măsuţă, la cca 3-4 metri, de la pangar, către peretele estic al capelei, ne făceam lecţiile), ne ameninţa că ne spune la părintele spiritual, care era şeful nostru şi şeful ei. Una dintre misiunile crâsnicilor era să procurăm prescurile de la o brutărie(care era pe Splaiul Unirii, cam la vreo jumătate de km de la capelă, distanţă ce o parcurgeam pe jos), prescuri pe care mătuşica le comanda de 2 ori pe săptămână. Şi eu, ca şi Ştefan Guşă, eram binecuvântaţi să ne vină rândul la aducerea prescurilor de la brutărie, fiindcă, de fiecare dată, brutăreasa ne oferea şi nouă, cărăuşilor de prescuri, complimentar, câte o pâiniţă, sau un covrigel cu susan.
Stăteam prin rotaţie în capelă. Crâsnicul din tura de dimineaţă pregătea cele necesare pentru slujba utreniei şi a sfintelor liturghii, iar cel de după amiază, slujba ceasului al IX-lea, vecernia şi litia. În astfel de condiţii am funcţionat timp de doi ani de zile ca student şi crâsnic al capelei (1971-1972).

• Slujirea la capelă
  

Părintele Dumitru Radu, Spiritualul II al Institutului, era profesorul meu preferat. Cu toate că slujbele capelei erau săvârşite, prin rotaţie, de către toţi preoţii profesori ai  Institutului, cele mai multe slujbe erau oficiate de către cei 2 părinţi, profesori spirituali, Ştefan Alexe, Spiritualul I şi Dumitru Radu, Spiritualul II, care aveau în programul de lucru şi activităţile sacerdotale ale Institutului. Deşi erau egali în rang, cărăuşul, adică cel care avea să poarte greul  slujbelor, era Spiritualul II, părintele profesor Dumitru Radu. Poate că şi din aceste motive era profesorul cu care mă interferam cel mai des, asistându-l în slujire şi, care la rându-i vedea în mine o verigă, o za curată în legătura sa cu studenţii teologi. În pofida diferenţei de vârstă dintre noi, prin apropierea noastră spirituală îl simţeam ca pe un frate mai mare, de la care mă aşteptam să-mi ofere sfaturi şi experienţe personale, care să mă ajuje să am spor duhovnicesc în viaţă şi,.....aşa a fost.  Gafa care putea costa 20.000 lei

Părintele profesor Dumitru Radu, locuia într-un apartament, de 2-3 camere, din clădirea Bisericii „Sfânta Vineri”, aflată la sud de biserica, cu acelaşi nume. Mă trata ca pe un membru al familiei, cu o încredere desăvârşită. Îmi dădea cheia apartamentului, cu rugămintea să-i fac puţină ordine şi curăţenie, cel puţin o dată pe săptămână. Mă simţeam foarte important, văzând  că spiritualul (mai târziu chiar profesorul catedrei la care mă pregăteam), îmi este atât de apropiat.

		Eu, personal, credeam că este cam dezordonat, văzând că peste tot erau împrăştiate hârtii, cărţi şi documente. Cum puteam să-i fac curăţenie în apartament, fără să mişc sumedenia de hârtii? Într-una din zile am mutat o hârtie din locul X, în locul Y (în dosarul rotund, adică la coşul de gunoi), pentru a mătura covorul. Se afla sub o altă hârtie, un fel de ciornă cu hieroglifele profesorului, care, consideram eu că nu are nicio valoare. A doua zi, scumpul profesor, supărat foc, că nu şi-a mai găsit documentul, m-a chemat la el acasă şi, cu o precizie elveţiană, mă întrebă: „-Unde este hârtia, care era aici, sub ciornă?, arătându-mi exact locul. Mi-am adus aminte şi fără ezitare, merg la coşul de gunoi, o caut printre alte hârtii, pe care le depozitasem pentru  trimitere la foc şi i-o prezint părintelui profesor. „- Apoi, mă berbecule, era să mă nenoroceşti. Documentul ăsta costa peste 20 de mii de lei.

Pe el se află aprobarea Comisiei Departamentului Cultural a Redacţiei Ortodoxia, unde urmează să-mi tipăresc cartea „Y”?!. Nu ţi-am spus să nu mişti nimic de aici, fiindcă totul îmi este de folos?”.  De atunci, chiar că nu mai arunc niciun document, nici chiar de-al meu, fiindcă nu ştiu dacă nu îmi poate fi de folos, vreodată.

• Slujire la Biserica „Sf. Vasile” din Bucureşti

„–Vor veni copiii, soţia nu te va înţelege şi, nu va accepta sacrificiile tale, de care văd că îmi vorbeşti că eşti gata de a le face, înainte să-ţi termini studiile, etc., etc”. M-am bucurat, că nu a avut dreptate, însă, tare mult l-am respectat. Dumnezeu să-l ierte, că tare bun om a mai fost. Un adevărat model pentru mine.

• Dactilograf pentru Profesorul Arhimandrit Ghenadie Niţoiu

Începusem să mă simt împlinit material, stabilit în Bucureşti şi pus pe linia care-mi pecetluia soarta dorită.

Dacălul și ucenicul

Cu toate acestea nu mi-am uitat şi nu-mi voi uita originile, pe unele cu mai puţină plăcere (Vezi amintirile din satul Dâmbroca!) şi pe care mult timp am încercat să le uit, pe altele cu maximă recunoştinţă (Buzăul cu seminarul lui). Seminarul, părinţii profesori şi colegii seminarişti, m-au însoţit şi mă însoţesc totdeauna pe drumul peregrinării şi pelerinajului spiritual Arhimandritul Niţoiu Ghenadie, fostul părinte profesor la Seminarul din Buzău, m-a urmărit şi la Bucureşti. Eram unul dintre elevii lui, „dezgheţat”, aşa după cum îi plăcea să spună adesea. Niciodată nu mi-am dat seama că, având o maşină de scris (dactilografiat), pe care mi-o cumpărasem din economiile mele, pentru a nu cheltui să-mi dactilografieze alţii lucrările şi diverse documente şi, cu viziunea de viitor pentru Teza de Licenţă, eram în posesia unei mine de aur. Aflând  că posed o asemenea maşinărie, Cuvioşia Sa, care după pensionare de la seminarul din Buzău, se mutaseră în Bucureşti şi locuia nu departe de Institutul Teologic, m-a rugat să-i dactilografiez articolele sale, care urmau să fie publicate în revistele Patriarhiei Române.

Nu doresc să intru în amănunte, însă şi în acest mod, pe lângă faptul că îmi oferea ceva bănuţi pentru munca prestată, am reuşit să cunosc, mai în detaliu, valori şi vârfuri intelectuale ale României, condamnate la pieire, prin varii mijloace, de cianura comunistă.

• Bilet la concert pentru sora Paulina

Prin anul 1972, devenisem şi eu un „cineva”. Poziţia mea, de crâsnic la capela Institutului, a fost onorată, din partea Institutului, cu un bilet complementar, la Concertul de Colinde pentru Crăciun, care se ţinea în Aula Institutului, un concert extraordinar, eveniment unic, locurile fiind limitate.

Eu consideram că biletul oferit de mine, reprezenta o recompensă minoră, pentru sora mea, care de-a lungul anilor, mi-a dăruit mult, mie, unicul său frăţior, jertfindu-se pe sine.

• O vacanţă de Paşti la Capela „Sfânta Ecaterina”

Am arătat ceva mai sus, că în vacanţa de Paşti, din aprilie 1973, mi-a venit rândul să  lucrez singur în capelă, să pregâtesc cele necesare pentru slujbele din Săptămâna Patimilor, pentru Sfintele Paşti şi Săptămâna Luminată, alături de cei doi părinţi spirituali ai Institutului Teologic. Căminul studenţesc era pustiu, motiv pentru care am fost cazat în clădirea anexă a Institutului, cea pentru studenţi străini, unde se mai afla şi Lissane Work, Bezabh, un coleg din Etiopia, acela care, venind în România, a rămas şocat, când a păşit pentru prima dată în capela Sfânta Ecaterina, văzând Sfinţii pictaţi pe pereţii capelei, care erau ca oamenii de culoare albă. În Etiopia, împilatorii din Vest, fiind albii, în iconografia lor, albii erau demoni, iar cei arămii, tuciurii şi negri, erau prezentaţi ca sfinţi. 
În căminul  studenţilor străini, în acea perioadă, mai erau adăpostite încă două persopnalităţi: +dr.Vasile Costin, viitorul Arhiepiscop de Târgovişte, care tocmai îşi luase un doctorat la Atena-Grecia şi încă un doctorand, Ştefan Gânceanu, de pe plaiurile Bucovinei, de asemenea un discipol al părintelui profesor Dumitru Stăniloae, despre care nu prea am înţeles de ce nu s-a întors acasă, să fie cu familia, de Paşti.
Aflasem că urmau a fi cazaţi în acelaşi cămin şi doi colegi străini, teologi, călugări din Iugoslavia: Vasile Vadic, actualmente fiind Episcop Sârb în Australia şi Mitrofan Kidic, actualmente fiind ca Episcop Sârb în Chicago, USA.      

Dintre ei, secundul a slujit la toate slujbele. Celălalt, Spiritualul I, a slujit doar la Slujba Învierii, de la miezul nopţii. Îmi aduc atât de vivid aminte, că după Slujba Învierii, pe la orele 4:00 dimineaţa, părintele prof. Ştefan Alexe l-a invitat pe părintele prof. Dumitru Radu şi pe mine, umilul crâsnic, la reşedinţa sa, peste drum de capelă, ca să ciocnim un ou roşu şi să servim ceva gustări. Mărturisesc, cu multă sfială că, la acea oră a dimineţii, părintele spiritual pregătise 3 păhărele, sau degeţele, în care a turnat, pe jumătate, ceva wisky şi ne-a îndemnat „- Să ciognim toţi trei, că tare obosiţi mai suntem!” Era pentru prima dată în viaţă când ciocneam un păhărel cu superiorii mei. Eram considerat de ei, unul dintre ei. Pentru mine, acel moment rămâne memorabil.

• Greva studentilor, armata obligatorie din 1973

Mă aflam în anul III de facultate, eram extern şi angajat (aveam vreo 2-3 slujbe). Devenisem Bucureştean, prin căsătorie,  făceam  parte dintr-o castă privilegiată, însă... eram şi student, la zi, al Institutului Teologic de grad Universitar din Bucureşti. Într-una din zile, venind la cursuri şi intrând în clădirea Institutului, observai zarvă mare.

La sunetul clopoţelului, studenţii refuzau să intre în clase. Se aflau în grevă, protestând împotriva unor măsuri stricte pe care cancelaria Institutului le impusese studenţilor şi aplicate de părintele prof. Dr. Ştefan Alexe, spiritualul I. De fapt, în ultima instanţă, greva era declarată, chiar, împotriva părintelui Ştefan Alexe. Mărturisesc sincer, am fost pentru prima dată timorat. Grevă, în plin regim comunist, în România! Nu mirosea a bine, mi-am zis şi de ce să fiu singurul student prezent în clasă, în plină grevă? Ce-ar zice colegii? Recuniosc, am fost laş, am fugit de datorie. M-am temut. Am dispărut, fără a şti deznodământul. Clopoţelul suna şi nimeni nu intra în clasă. Toţi studenţii, din toate clasele (vre-o 300-400) stăteau şi scandau în curtea Institutului. Am plecat acasă.

A doua zi, întorcându-mă la Institut, am aflat că doleanţele protestatarilor fuseseră răsplătite. Reprezentanţii Departamentului Cultelor veniră la Institut, îi ameninţară pe studenţi că, în eventualitatea că nu vor intra în clase, vor fi exmatriculaţi şi, colac peste pupăză, din acest an, toţi studenţii teologi, vor trebui să facă armată obligatorie, înainte de a li se elibera Diplomele de Licenţă. Aşa s-a introdus armana obligatorie şi la Facultatea de Teologie (din 1973).

• Cantor, coordonator liturgic, si ghid la "Biserica Kretulescu" (1973-1976)

În perioada anilor 1973-1976, la propunerea părintelui prof. Dumitru Radu şi cu sprijinul părintelui Vasile (Lică) Runcanu, care a fost de asemenea  duhovnic al studenţilor Institutului Teologic din Bucureşti, iar pe atunci era preot asistent al bisericii „Kreţulescu” (nepotul părintelui dr. Grigore Cernăianu, parohul bisericii, care avea la activ două doctorate: la Atena şi la Strousburg, în anii 1931-1939 şi era apropiat al patriarhului Justinian), a recomandat forului bisericesc superior numirea subsemnatului în funcţiile de cantor şi coordonator liturgic (1973-1975) şi, mai apoi, în 1976, ghid al Bisericii Kreţulescu, din Capitală. Aveam o ascensiune fulgerătoare, la care nici nu visam. Lăsam în urmă postul de crâsnic, la capela studenţească „Sfânta Ecaterina”, pe care îl ocupasem timp de 2 ani (1971-1972) şi, acum urcam o treaptă mai sus, cu un salariu întreg,  în acelaşi timp locuind extern (căci tocmai mă căsătorisem) şi, îmi urmam la zi  cursurile Institutului Teologic de Grad Universitar din Bucureşti.
O condiţie pentru a fi ghid al unui monument istoric, aşa cum era şi cazul cu Biserica „Kreţulescu” din Bucureşti, era aceea a posedării bulletinului de Bucureşti şi a domiciliului stabil în Bucureşti. Prin căsătorie, eu mă calificam fără echivoc.
Ascensiunea mea nu avea să se oprească aici, din diverse motive:

Eram bucuros că vedeam cum băneii vin. Spre exemplu: dacă în cele două zile de la sfârşitul săptămânii, aveam 2-3 parastase, 2 botezuri, 3 nunţi, cu câte 25 lei, extra salariu, rezultau cca 250 lei. Una, peste alta, adunate, însumau cam 2500 lei lunar. Păi însemna ceva această sumă, care mă transforma în „cineva”.
Aceasta nu era însă totul. După cum am menţionat mai sus, parohul bisericii, preotul dr. Grigore Cernăianu, un doct, care vorbea vreo 5-6 limbi străine, căci studiase alături de Iustin Moisescu, în multe centre universitare de renume mondial, din întreaga lume, nu prea le avea cu slujirea liturgică. Poseda o casă la Breaza şi, una-două, pleca din Bucureşti pentru relaxare. De aceea, fiind prieten apropiat al Patriarhului Justinian, şi-a adus nepotul, pe părintele Vasile (Lică) Runcanu, să slujească la „Kreţulescu”, în calitate de preot asistent. De fapt, părintele Runcanu, un liturgist impecabil, era singurul liturgist. Credincioşii nici măcar nu ştiau că au 2 preoţi.

Părintele dr. Cernăianu slujea numai atunci când dorea şi, cred eu, când se cam plictisea pe acasă. Era cunoscut în tot cartierul, chiar şi de ştabii comunişti. Era respectat şi salutat de oricare dintre muritorii (sau nemuritorii) străzii.
Având calitatea avenită de rezident al cartierului, avea acceptul să cumpere alimente de la Alimentara (mai sus amintită). Fetele de acolo abia aşteptau coliva de sâmbătă, sau duminică şi, desigur, contra cost, aveau deja pregătit pachetul cu carne pentru părintele paroh. Subsemnatul, devenit omul de încredere, copilul casei, pe care părintele Cernăianu deja îl recomandaseră fetei de la Alimentara, duceam coliva, preluam pachetul, pe care-l achitam la casierie şi, azi aşa, mâine aşa, volens-nolens, mă trezeam că primeam 2 pachete cu carne, adică, pe lângă cel cu destinaţia  precisă, încă unul, mai mititel, pentru domnul Alecse, pe care, normal, îl achitam din resurse personale. Domnul îmi este martor, că şi aveam de unde. Aşadar, dacă mi-ar pune cineva întrebarea de am dus-o rău în acele triste vremuri comuniste, aş răspunde cu un categoric NU, altfel m-ar bate Dumnezeu
Sunt multe alte amintiri, atât de frumoase din anii studenţiei/doctoratului meu, la Biserica „Kreţulescu”.

• Ghid, şi candidat pentru diaconat la Biserica „Kretzulescu”

Accentuându-se tot mai mult relaţiile ce le aveam cu slujitorii Bisericii „Kreţulescu”, prin anii 1974-1975, la un momendat părintele dr. Cernăianu, îmi face o întrebare: „- Domnul Alecse, n-ai vrea să devii diaconul Bisericii Kreţulescu?”. Să cad din picioare şi, alta nu.

-Este asta cererea dumitale şi sub semnătură doreşti ieşirea din Episcopia Buzăului, ca să intri în Arhiepiscopia Bucureştilor?. – Da, Prea Sfinţia Voastră, a fost răspunsul meu. -Atunci, aşteaptă afară! Ce au discutat cei 2 colegi, PS Veniamin (Vasile), vicarul Buzăului şi părintele Lică, duhovnicul meu, timp de 2 ore, nu ştiu. Îmi reamintesc faptul că, la ieşire din cancelaria episcopiei, părintele Lică îmi spuse: -Sărută mâna Prea Sfinţitului şi mulţumeşte-i că ţi-a dat cartea canonică de ieşire din Episcopia care te-a format. Zis şi făcut. Ne-am întors la Bucureşti şi, în mai puţin de o săptămână eram deja fiu spiritual al Arhiepiscopiei Bucureştilor. În timp ce îmi scriu aceste memorii, după câte cunosc, ambii preoţi, pc dr Cernăianu şi pr preot Lică Runcanu, sunt plecaţi la Domnul. Doresc, post mortem şi pe această cale, să le mulţumesc şi să le sărut cinstita-le dreaptă.

• Teza de Licenţă

Contrar previziunilor eronate ale unchiului meu, părintele paroh Dumitru Vâlcu, de la Biserica „Sf. Vasile”, de pe calea Victoriei  nr.198, Bucureşti, de care am vorbit mai înainte, care mă îndemnaseră să nu mă căsătoresc, înainte de a-mi termina facultatea, totuşi, cu încăpăţânare, sau poate datorită ursitei aduse de pronia divină, m-am căsătorit la sfârşitul anului II universitar şi, nu regret acest fapt nicio clipă. Chiar şi unchiul, cu inima strânsă a slujnit la căsătoria mea. Mi-am continuat studiile, mi s-a născut un prunc, Cristian, exact la un an de la căsătorie, am lucrat pe brânci, în toate misiile pe care soarta mi le-a oferit şi, se pare că ascensiunea mea, cu adevărat, abia începuse.

La 25 iunie 1975, la încheierea cursurilor universitare, mi-am susţinut Teza de Licenţă în Teologie. Am primit originalul acestui important document, pe care-l prezint în transcript şi pe care este înscris următorul text:

Teza de Licenţă în Teologie (1975), era rodul sudorii şi muncii mele asidue de 4 ani în cadrul Institutului Teologic Universitar din Bucureşti. În acel an eram aproape  vreo 100 de absolvenţi.Cam 40% eram teologi, care urmaseră cursurile de teologie la zi, iar vreo 60% erau preoţi, la fără frecvenţă.
Consider că, să fii absolvent cu media generală de 9.58, calificativul Excepţional, înseamnă mult pentru un fiu de ţăran, necolictivizat, din ţinuturile cam aride dpdv spiritual, din sătucul Dâmbroca. De aceea îmi permit, să-mi aloc  timpul şi spaţiul pentru a reda textul dedicaţiei de pe Teza de Licenţă:
Prea Cucernicului Părinte Prof. Dumitru Gh. Radu, deosebită stimă şi recunoştinţă, aleasă consideraţie şi sincere mulţumiri, pentru dragostea şi grija deosebită, cu care m-a înconjurat, cât şi pentru competenţele îndrumării, pe care mi le-a dat, la întocmirea acestei lucrări.
Profesorilor mei, aleasă stimă şi recunoştinţă, multă afecţiune şi admirare, pentru deosebita lor dragoste şi bunăvoinţă, cu care mi-au împărtăşit cunoştinţele domniilor lor, în vederea formării culturii mele teologice.
Soţiei mele Elena şi fiului meu Cristian, toată dragostea, adânca stimă şi recunoştinţă şi, cele mai ideale sentimente familiale.
Părinţilor mei, Enache şi Anica, pe care-i iubesc şi-i voi iubi totdeauna, nespus de mult, le mulţumesc din suflet pentru tot ce au făcut pentru mine şi, le ofer ca mulţumire acest rod al eforturilor mele. Vouă, scumpilor mei colegi şi prieteni, ce îmi veţi rămâne veşnic în amintire, vă doresc un viitor luminos, plin de bucurii şi succese în munca voastră de aleşi propovăduitori ai Cuvântului lui Hristos. Niciodată să nu uitaţi că am petrecut împreună cei mai frumoşi ani ai vieţii noastre, la care nu ne mai putem întoarce şi de care ne-am despărţit. Întreaga lucrare (Teza de Licenţă) se întinde pe vreo 200 de pagini şi consider că ar merita să fie citită.    

• La doctorat şi, planurile de plecare în străinătate (1976)

Eram, deja, absolvent al Institutului Teologic  de Grad Universitar din Bucureşti, căsătorit de vreo 2 ani de zile, admis la doctorat, bucureştean, cu proprietate în Bucureşti. Eram deja conectat: profesori, duhovnici, relaţii de tot felul... Eram.....„CINEVA”.

Am fost compătimit şi mult judecat de apropiaţii mei, că refuz o oportunitate unică, de care avem parte numai o dată în viaţă. Se pare că refuzul meu a fost inspirat. La două săptămâni mai târziu, reprezentantul patriarhiei Române cu Relaţiile Externe, domnul Mitrea şi reprezentantul cu protocolul, părintele Protopopescu, mă încunoştiinţară că mi se oferă o a doua şansă, anume să plec, cu soţia şi copilul, la Londra, cu o bursă de studii, la Universitatea Londrei, să fiu şi salariat al Patriarhiei Române, în calitate de cantor la Biserica Română din Metropola Britanică şi, fiind deja acceptat să fiu hirotonit drept diacon, la Biserica „Kreţulescu” din Bucureşti, voi fi hirotonit (dacă accept) diacon pe seama Bisericii Ortodoxe Române „Sf. Gheorghe” din Londra, Anglia. Ghiciţi, vă rog, răspunsul meu la această propunere. „- DUMNEZEULE MARE!!!!”... Restul, este istorie. Numai EL, Dumnezeu, îşi înţelege planurile. Eu sunt mult prea mic, ca să pot comensura binecuvântările Sale asupra mea.

• Studenția

(dedicații de Mircea Iordache)