Romanian	English	French	Greek	Russian	German	Spanish	Chinese	Armenian	Japanise

---

Constantin Alecse

Cap.  V – Formarea Ca Om

A). Copilăria și Adolescența

Biserica - partea existențială a vieții mele

Am fost născut, și botezat în Biserica Ortodoxă. Am fost, sunt și îmi voi da obștescul Sfârșit în Credința Ortodoxă. Nu-mi dau bine seama de unde mi-a venit atâta drag de Biserică şi de credinţa în Dumnezeu. Poate că „Sfânta Treime” a sădit în mine gena acestei credinţe, dar sigur ştiu că strămoşii şi moşii mei au trăit în frică şi credinţă creştină, faţă de Cel de Sus.

Prin zori de zi, înainte de răsăritul soarelui, obosiţi, dar şi încărcaţi de harul Învierii, cu lumânări şi candele aprinse, fiecare credincios se îndrepta spre casa lui, pentru a se odihni câteva ceasuri, după care, pe la orele prânzului să revină iarăşi la biserică pentru slujba celei de a doua Învieri. Era ceva magic, absolut divin, să vezi o mare de lumini ieşind din biserică, mergând pe sub clopotniţă. Ajunşi în uliţă, oamenii  o luau unii la dreapta, alţii la stânga, mergând gânditori şi cu speranţe că Iisus le-a ascultat slava şi rugile. La o sărbătoare de Sfintele Paşti, când am ajuns la capătul uliţei, la şosea, privind înapoi, am văzut cum uliţa principală a satului deveniseră, chiar şi numai pentru o jumătate de ceas, din zori de zi, ca un „bulevard feeric luminat”, fără artificii şi lămpi electrice,  ci numai cu lumânări si candele sfinte. Realizam că chemarea lui Iisus: „Veniţi de luaţi lumină!” a fost primită cu credinţă şi luminile Lui ne luminau, divin, uliţele satului.
Îmi venea să strig: „Este Paştele Domnului, Paştele…!”...

- Mai multe despre amintirile mele despre Biserica Satului - AICI.

- Detalii despre Biserica din Satul Dâmbroca, siteu oficial, Monografiei Satului Dâmbroca.

Te venerez, iubită Școală

Din căutările domnului Mircea Iordache, pentru cartea monografică a satului Dâmbroca, rezultă că şcoala satului Dâmbroca a luat fiinţă cam în 1905, funcţionând în casa bunicului meu, după tată, Voicu Alexe. 

Primul învăţător al şcolii a fost Constantin Vâjiac, din Bobocu, care a funcţionat până în 1908, iar din 1908, până în 1916 a funcţionat Florea Stănescu, din Găvăneşti. Ar fi fost interesant dacă în arhivele școlii ar fi păstrate documente din care să se ştie și numele primilor elevi: câți elevi avea acea școală improvizată, ce cărți și rechizite au fost folosite de către învăţătorii de atunci, etc. Din relatările monografice aflăm de asemenea că: - în 1910 s-a construit prima şcoală cu o clasă, cancelarie şi coridor; - în anii 1943–1945, s-a mai adăugat încă o sală de clasă, la nord; - în 1961, pe măsură ce s-a trecut la şcoala de 8 ani, s-au construit în partea de sud a localului vechi, încă două săli de clasă, separate şi culoar de intrare,  după mărturiile domnului prof. Constantin Enuș, fost director al școlii (1957-1972).

Aici, în această pepenieră au crescut generații de dâmbroceni	Cam așa era alinierea în careu, la începutul programului zilnic	Profesorii și elevii clasei noastre, cândva prin '60

Nu doresc a repeta multe din amintirile mele din timpul anilor în care am trecut prin școala din Dâmbroca (unele plăcute, altele mai puțin plăcute) pe care le-am descris într-una din cărțile mele autobiografice, ci doresc doar să punctez că mi-am admirat dascălii şcolii şi mi i-am luam ca modele de viaţă, visând, atunci, că voi deveni ca ei. N-a fost să fie. Mai târziu, buchisind asupra limbilor clasice, greaca arhaică, latina și aramaica (ebraica biblică) am regăsit termenul „dascăl” , „învățător” , „rabbuni”, și astfel mi-am deslușit menirea. Am devenit un „rabbuni”, învățător și salvator de suflete, vocație pe care o profesez de aproape 45 de ani (aproape o viață de om!) - SLUJIREA LUI HRISTOS.

Timpul trece, amintirile rămân...

		La revedere biserică, școală, colegi și prietenii mei de suflet Începusem să-mi trăiesc tinereţea şi maturitatea, dar am mai păstrat un timp o doză de naivitate. Încă visam să ajung aviator. Am adorat şi profesia de dascăl. În calea acelor aspiraţii mi-au stat părinţii. Ei mă băteau la cap să merg la seminar, idee de care nici nu vroiam să aud, fiindca știam cât de mult am avut de suferit în anii școlarizării mele, pentru simplul motiv că eram luat la biserica, cam cu sila, de către părinții mei. După câte îmi aduc aminte, am avut doar 3 prieteni, pe plaiurile natale: pe Nicu Iordache (fiul felcerului din sat, Iordache Neculai), care adesea mă invita să ascult la radio, la el acasă, meciuri de fotbal (o mare tortură pentru mine, fiindcă, așa cum mărturiseam mai sus, eram fără talent în ale sporturilor); apoi Pandele Nicolae (știu că a devenit mai târziu cadru militar), și fiul milițianului comunei Săgeata, de asemenea, cu aptitudini sportive, însă miliţianul, tatăl său, tare mult și-a dorit să facă din el un „om”, un „cineva”.

Boala tatălui, "m-a împins" spre preoție

„Zarurile” viitorului au fost aruncate, dar împrejurările m-au determinat să spun „Doamne, dacă mi-l salvezi pe tata, preot mă fac, așa după cum și-a dorit!”

Părinții mei au hotărât să se sacrifice și să sacrifice totul pentru mine, numai ca eu să intru în liceu, la Liceul « Bogdan P. Hașdeu » din Buzau. Au cheltuit cât era necesar să merg la Buzău şi împreună cu băiatul milițianului din Săgeata, să fac meditație cu un professor din Buzau, o cunoștință a milițianului, care-l medita și pe fiul său. Cred că am mers  la meditație vreo 2-3 săptămâni, când, tatăl meu a fost internat de urgență la spitalul din Buzău, un spital de pe bulevardul principal al orașului. Starea sănătății sale, când am ajuns eu acolo, era foarte gravă. Totdeauna mi-am venerat tatăl şi atunci, venind la spital, de la ora de meditație (pentru admiterea la liceu), am constatat situația medicală critică în care se afla. Am zăbovit ceva timp, în rugăciune, la căpătâiul său, apoi, într-un târziu, sărutându-mi tatăl pe frunte, am părăsit spitalul. Ieșind în stradă, la numai câteva sute de metri de spital, pe cealaltă parte a străzii, mergând spre centrul orașului, am văzut o biserică catolică, îngrădită cu gard de fier forjat. Porțile îi erau încuiate.  Acela a fost momentul convertirii mele. În fața porților închise ale bisericii catolice, am văzut un prelat catolic, ce tocmai trecea pe bulevard, prin fața bisericii,  îmbrăcat într-o dulamă clericală, cu pălăria în mâna stângă, îngenunchind numai cu piciorul drept, în fața porții, iar cu mâna dreaptă închinându-se în chip catholic, apoi ridicându-se și mergând mai departe.  Scena m-a cutremurat. Acolo, și atunci I-am promis Domnului: „Doamne, dacă mi-l salvezi pe tata, preot mă fac, așa după cum și-a dorit!”.
M-am întors înapoi la spital, și mi-am mărturisit convertirea. Peste 4 zile tata a fost externat din spital, a mers acasă și, dimpreună cu mama și subsemnatul, am mers la parintele  Staicu (sper că îmi aduc bine aminte numele), parohul din Săgeata, să-i cerem sfat  cum să mă înscriu la seminar și ce material trebuie să studiez. Părintele ne-a oferit o mică biblie, mi-a sfătuit părinții să meargă la seminar și să mă încrie. Examenul la seminar era plănuit pentru luna Septembrie, cândva, pe la jumătatea lunii. Examenul la liceu, pentru care eram „meditat” avea loc cu 3 săptămâni înainte, pe la mijlocul lunii august (1966). 
În timp ce eu mă pregăteam de examenul de admitere la seminar, cu numai 2 săptămâni înainte de examenul plănuit pentru admitere la  Liceul „B P Hașdeu” am primit încunoștiințare că dosarul meu pentru examenul de admitere la liceu este „incomplet” fiindcă nu cuprindea și scrisoarea de la primărie, că părinții mei sunt trecuți la colectivă.  Părinții mei nu erau trecuți în colectivă. Nu aveam nicio șansă ca să fiu acceptat la examenul de admitere la liceu, pentru că părinții nu erau înscriși la colectivă… Am stat cu sufletul la gură, timp de 3 săptămâni, înainte să dau examenul la seminarul din Buzău, temându-mă că și cei de acolo vor solicita o astfel de scrisoare. Din fericire, nu au cerut un asemenea document. A fost într-o zi, pe la mijlocul lui septembrie 1966, ziua în care mi-am dat examenul de admitere la seminarul „Kesarie Episcopul”, pe care l-am luat, fiind afișat pe locul II în rândul concurenților.

Hora din Sat - Respectul față de bătrâni

Duminica, după slujbă, spre seară, tinerii mergeau la hora din sat, iar bătrânii se adunau la „podişcă”, împreună cu rudele şi vecinii. 

		Despre ce vorbeau, nu ştiu, însă bănuiesc că vorbeau despre sat, despre biserică, despre truda câmpului, despre scripturi, sau Domnul ştie, poate despre greutăţile vieţii şi boli. Noi, copilandrii, dacă nu era horă în sat, ne adunam la islaz să jucăm oina, ţurca, sau alte jocuri improvizate.  Ceea ce conta mult era  că trebuia să ajungem la destinaţie, pe una din uliţele satului. Cu ocazia deplasării îi vedeam „pâlcuri, pâlcuri” pe verhovnicii satului, adunaţi „la podisci”... Am fost crescuţi şi educaţi ca să-i salutăm, să-i respectăm şi să-i venerăm pe bătrâni.  Eram învăţaţi să nu-i deranjăm din ale lor preocupări, de aceea trebuia să trecem pe cealaltă parte a uliţei şi, când ajungeam în dreptul lor, să ne oprim, până când fiecare dintre ei îşi aţintea privirea asupra noastră şi eram foarte dornici  să le spunem un respectuos „sărut mâna”, iar ei ne răsplăteau plecăciunea cu al lor salut „să trăieşti, nepoate…!” Mi-e dor de voi, bătrâni ai satului copilăriei mele!

Coșmarul colectivizării și dezmoștenirii

Mi-am purtat cu mine coșmarul colectivizării forțate, oriunde m-au purtat pașii, începând cu scena din vara anului 1961, când tătica prăşea pe lotul de lângă casa bunicii şi au venit aceiaşi bandiţi să-l scoată afară de pe locul lui, spunând că-i lotul colectivei, și sfârșind cu scena descrisă în amintirile mele cu prăduirea bunurilor de către ceata bolşevică. Un adevărat răzvoi fizic și psihologic pentru un puștan în devenire "a unui om nou", crescut de un regim ateu, și fără suflet. Chiar de nu am participat la un război purtat pe front, așa cum participaseră tătica, și bunicii mei din partea amândurora părinți, totuși acele momente triste, din anii 1961-1962, chiar și peste 60 de ani de la săvârşire îmi sunt foarte vii în memorie. Acele vremuri îmi apar ca «bomboana de pe coliva amintirilor mele triste», de aceea am folosit expresia privind acele amintiri, ca «amintiri din război !»

Curte de gospodar, la care au jinduit comuniștii în timpul perioadei de colectivizare forțată din anii '60.

Imaginile sunt filmate în curtea fam. Dedu, de echipa de filmare a unui film documentar "Preotul Imigrant"

În zbuciumata şi în mare parte trista mea copilărie, în Dâmbroca, mi-a fost dat să trăiesc un asemenea război, deschis împotriva lui Dumnezeu, împotriva conştiinţei umane şi a dreptului la cuvânt, un război împotriva individului care-şi apărase ţara, mergând până în munţii Tatra, riscându-şi viaţa, apoi apărându-şi moştenirea împotriva duşmanilor interni şi tot aşa s-a întâmplat şi cu războiul  împotriva ţăranului pravoslavnic. Acesta din urmă a fost războiul împotriva: întregii naţiuni, a istoriei, a valorilor păstrate din moşi-strămoşi, adică împotriva naturii create de Dumnezeu, în folosul speciei umane, atunci când a spus lui Adam şi Evei: „Mergeţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi pământul!”

Eu, cărăuşul de nisip

Multe a învăţat tătica pe timp de război: că merită să fii patriot şi să aperi pământul ţării, dar mai ales a învăţat să lupte pentru dreptate şi pentru supravieţuire. Aceste învăţăminte l-au ajutat să nu se văicărească şi să caute soluţii de asigurarea existenţei şi a mers, după cum se spune „cu Dumnezeu înainte!”. Aşa s-a făcut că a găsit o portiţă, angajându-se să care nisip de la râul Buzău, tocmai la Brăila, cale de o noapte şi o jumătate zi, de mers cu căruţa. Făcea acel transport de 2-3 ori pe săptămână şi primea câte 100 lei pentru fiecare transport şi neamţul, proprietarul unei mici fabrici de tuburi din beton, pentru canalizare şi pentru fântâni,  plătea fără a cântări marfa. Am mers şi eu de câteva ori, cu bietul tătica şi am înţeles cât era de greu, dar tătica o considera ca pe o afacere profitabilă, având în vedere că salariile erau cam la 400-500 lei pe lună.

Mă lua şi pe mine la încărcatul nisipului de pe prundul râului Buzău, dar îmi cerea să nu fac efort prea mare, căci am viitorul în faţă, dar el muncea de se spetea, de parcă ar fi fost rob. Poate că se gândea mult la viitorul meu şi la anii care urmau, că numai el putea să mă sprijine de a ajunge ceva în viaţă, în aşa fel ca să nu mai sufăr ca el. Şi fetele, trebuie să le aşeze la casa lor, să nu le ia nepoate de-ale lui „zdreanţă”, care nu ştiu a munci şi-s crescute fără de Dumnezeu. Umplea bine căruţa, că nu vroia să se facă de râs faţă de angajator. Drumul era greu, mai ales până la şoseaua asfaltată care ducea la Brăila, la care se ajungea cam în două ceasuri. După aia, mergea cam 8-10 ore pe timp de noapte. Când mergeam împreună stăteam amânbdoi pe bancheta din faţă şi mâna caii la galop, aşa cum se arăta în filmul american „O noapte întreagă pe şosea asfaltată”, către destinaţia ce urma să ne plătească munca şi sacrificiile.
Eram curios să văd localităţi noi şi fascinat de aspectul lor şi de luminile electrice, de puţin timp instalate. Mă minunam şi de maşini şi mă întrebam cine or fi acei fericiţi, pe când tătica muncea din greu să ne poată întreţine. 
Cam pe la miezul nopţii, tătica îmi cerea să mă culc: „-Intinde-te aici pe nisip, în spatele canapelei, că mai avem mult de mers!” şi mă învelea cu un ţol (pătura ţăranului).
Îl ascultam şi treceam la somn. Dormeam «buştean», cam 4-5 ore. Mă întrebam şi mă întreb, tătuca cum rezista să stea treaz. Îmi dau seama că nu avea încotro, căci responsabilitatea de cap al familiei, de a-şi hrăni familia şi a o proteja era prea mare şi somnul fugea de el, fiind categoric refuzat. În timp ce căruţa mergea, tătica avea treabă, se muncea cu gândurile: «cum să facă, să fie bine, când atâtea piedici îi stăteau în cale şi apoi câtă dezamăgire că după ce şi-a riscat viaţa şi a riscat-o şi pe a familiei, a ajuns să cerşească de muncă. Am să dau în brânci dar pe Costel tot îl fac preot. Să moară ateii satului de ciudă şi apoi, poate or veni americanii şi ne-or întoarce la vremuri bune. Mă cam prinde somnul, dar ce, caii cum merg şi cară povara asta de nisip, iar eu să dorm? Oare ei ce-or gândi ? Poate la grajdul lăsat acasă şi la ceva tărâţe. A, am uitat, caii n-au gânduri, ci numai instincte. Cel mai mult le admir instinctul de ataşament faţă de mine. Mă slujesc cu supunere. Cred că Dumnezeu a pus mai multă bunătate în sufletele cailor şi ale câinilor, decât în ale multor oameni de azi, altfel nu văd cum de aceste animale sunt atât de credincioase stăpânilor. A, ce aer plăcut, amestecat cu lumina zorilor!” „-Scoală-te Costele că se vede Brăila! Cam într-o oră ajungem la domnul Zimermann!”
Ce nume haios, de român, îmi ziceam eu. Dar ce, sunt şi români cu nume străine care ne conduc ţara: Ana Pauker, Teohari Georgescu, Ioan Gheorghe Maurer, Iosif Chişinevschi şi alţii. Ce mai contează, când şi mulţi cu nume de români aveau altă naţie, fie prin acoperirea adevăratei etnii, fie prin sufletul înstrăinat.
Am deschis pe rând câte un ochi şi mă simţeam ca după un somn bun, legănat de car şi fără să fi avut vreo teamă de ceva, căci tătica era cu mine şi mă proteja, chiar şi de grija că lui ar putea să i se întâmple ceva rău.
Printre gene îmi pătrundeau razele proaspete ale soarelui şi imaginile tot mai disticte ale Brăilei.
Cred că de pe atunci a început globalismul. Comuniştii spuneau: „Toţi pentru unul şi unul pentru toţi!”, sau cum aş traduce eu: „Egalitate între toţi, între muncitori şi hoţi!” Globaliştii de azi, cu obrăznicie, spun: „Voi nu contaţi decât ca număr!”... (mai multe detalii aici).

Lucrător la două ferme

Din cauza lipsurilor, tătica a trebuit să închirieze unui pictor „pârât”, în schimbul unei sume modice, camera din faţă în care cândva avea depozitul de grâu. Acel aşa zis pictor scria pe panouri din tablă, lozinci comuniste şi le plasa pe lângă şanţ, de-a lungul uliţelor satului, un fel de sloganuri de tipul: „Trăiască prietenia Româno-Sovietică!”, „Trăiască Partidul Muncitoresc Român, forţa conducătoare a Republicii Populare Române!” etc...

Cu caii la scăldat

Vara era de o frumuseţe fermecătoare, prin tot ce-mi oferea, chiar dacă o parte din plăceri erau contrate de răutăţile unora care-şi ziceau oameni şi care nu se dădeau la o parte de la niciun fel de „bravură comunistă”, făcându-i pe bieţii mei părinţi să sufere.

Mă gândeam că pentru el era ca în rai, integrat aşa cum l-a lăsat Dumnezeu. Eu mă simţeam stingher căci mi-era ruşine, faţă de cel care-mi era tată. Cu prietenii mergeam la scăldat, tot dezbrăcaţi, dar aia era altceva. Am înţeles mult mai târziu că, de fapt el se dezbrăcase de „toga” de tată şi îmbrăcase  pielea prieteniei. Ca şi cum mi-ar fi spus: „Ăştia suntem şi trebuie să fim naturali! Fiule ia-ţi viaţa în piept şi mergi în lume cu fruntea sus, căci nu ai de ce să te sfieşti sau să te ruşinezi!”

Salvat de la înec de câțiva îngeri ai Satului

Pe apa Buzăului, în dreptul satului, la vreo 4-500 m. în spre Stănceşti se crease  o copcă(unde apa era foarte adâncă). Era cam sub mal şi prin care dacă nu ştiai să înoţi cum trebuie şi te pierdeai cu firea, te puteai îneca. Săream în acea copcă de la 2-3 m înălţime şi ne mândream cu bravura de a ne juca în ea. Simţeam ca un fior şi impuls de a ne lupta cu apa, fără a ne teme că ne înecăm. După o bălăceală de câteva ore şi cu mândria vitejiei, ne întorceam acasă fericiţi, ca şi cum am fi fost recompensaţi cu trofee sportive.

    
Amintiri despre unele obiceiuri și activități din timpul anului

În timpul iernii - Țesutul în război în timpul iernii - În timpul iernii, până spre începutul primăverii, ambii părinţii montau în "camera de zi" un aşa-zis război de ţesut şi făceau tot felul de lucruri ţesute: preşuri, din resturi de cămăşi, izmene, cearceafuri, care erau transformate în fâşii înguste, legate între ele şi făcute suluri; carpete din lână, cu tot felul de motive ţărăneşti (Spre exemplu, pe o carpetă, pe care erau figurile a doi tineri, băiat şi fată, scria: „Numai luna şi o stea ştie de dragostea mea!”, pe alta: „Câte stele sunt pe cer, pân' la ziuă toate pier!”  ş.a.m.d.); macaturi( ţoluri, pături), pentru acoperirea paturilor şi altele. Iernile erau, pe atunci, năbădăioase, cu zăpadă multă, viscole şi ger.
În acele ierni cu frig de „crăpau pietrele”, care durau cam până pe la sfârşitul lunii martie, se ieşea cam rar afară din casă (detalii).

De Paști - Înaintea sărbătorilor de Paşti ieşeam la curăţatul şanţurilor de gunoaie şi iarba uscată, făceam grămezi, le dădeam foc şi apoi săream peste focul respectiv.

Drăgaica - La Drăgaică, de cu zori, tata îl înhăma pe Cezar la căruţa, pe care monta scânduri, inprovizând băncuţe şi acoperindu-le cu macaturi şi plecam la Buzău, cale de 12 km. Eram bucuroşi, nevoie mare şi când ne întreba câte cineva, unde mergem, răspundeam plini de vigoare şi voioşie: „- La Drăgaică, la Drăgaică!” La întoarcerea spre casă, obosiţi şi picotind de somn, dacă eram întrebaţi de unde venim, răspundeam fără vlagă: – „De la Dră-gai-că!”, cum îşi reaminteste şi dr. Constantin Zaharia

De Crăciun - În ajunul Crăciunului, se merge cu „Bună dimineaţa la Moş Ajun”. Unul din colinde era „Oleandra”.  De Crăciun şi Anul Nou ne organizam în grupuri de câte 2-3 copii şi ne deplasam la şosea (intersecţia cu cimitirul) de unde se dădea semnalul de plecare pe uliţă într-un zgomot de nedescris.

La nuntă - Nunta lui Vasile Dedu - Nu prea ştiam eu, în acele vremuri, despre prefacerile comuniste şi mai mult eram atras de biserică, de datini şi obiceiuri. Mi se părea că intru în rândul oamenilor de treabă şi simţeam nevoia să fac impresie bună, să iau din felul de a fi al oamenilor mari, să fiu ca tatăl meu şi mai pe scurt spus, doream să fiu mare.
Am tras cu ochiul şi pe la  hore, nunţi, înmormântări, parastase, clăci, dar nu am participat efectiv. De urăturile de iarnă şi pluguşor, am simţit mare atracţie şi mergeam cu copiii de seama mea, cu  neaţalaşul (la moş ajun) şi cu pluguşorul.  Când a fost nunta lui Vasile Dedu, care era fratele mătuşii mele Maria Alexe, a fost o ocazie unică să-mi bag nasul peste tot, cu toate că aveam doar 8-9 ani. Am obţinut şi un document „unic”, pentru mine, o fotografie de nuntă (pozele erau rarisime în acele timpuri). Cum păriţii mei aveau vârsta cam de 50 ani, vârstă la care îmi apăreau tineri, au participat activ la petrecere, fără să le pese de ceea ce se petrecea în jur. Gustau din plin evenimentul şi cred că tătica mai trăsese şi vreun pahar şi cum nu prea-i stătea în obişnuinţă, era cam euforic.
Chiar dacă eram curios, nu prea am reţinut mare lucru. Mirele nu prea era arătos, ci cu capul cam gogonat şi ochii bulbucaţi, dar acolo la nuntă, în veselia aceea, îmi părea parcă agreabil, cu atât mai mult pentru că îmi era unchi, prin alianţă. Pe mireasă o reţin ca pe o umbră albă, unduindu-se în preajma mirelui.
Mai desluşeam hărmălaia mare, că se vorbea repede şi tare de nu se înţelegea nimic. Din când în când se chiuia şi se făceau strigături adresate mirilor, naşilor, cuscrilor...  
Cu alte cuvinte a fost o nuntă aşa cum se obişnuia prin sat, cu mâncare bună, băutură, joc şi veselie şi cum cred că numai românii ştiu să chefuiască. Acolo toţi erau ca fraţii, încât, exagerând puţin, nici nu ştiai care, pentru ce şi pe cine sărută. Poate vedeam ceva mai mult la acea nuntă, dar mi-a atras atenţia ceva cu totul neaşteptat şi de care m-am speriat tare - planul unora de a o fura pe sora mea mai mare, Paulina (despre care am oferit detalii în cartea mea autobiografică).