|
|---|
C. Drumul Istoric Al Creștinismului 3. Dezvoltarea Ortodoxismul în România
|
Ethosul Ortodoxiei româneşti, ca şi capacitatea ei de a îndura timpul, ar fi așadar de ordin precumpănitor politic şi juridic şi nu atât de factură propriu-zis religioasă.Apartenența la Biserica Răsăriteană nu s-a dovedit decât rareori a fi un exerciţiu moral al fidelității faţă de un Zeu mântuitor, aşa cum o asemenea loialitate poate fi prescrisă într-o serie canonică de texte normative, ci doar un ansamblu de practici sociale cu rost de omologare culturală şi de recunoaștere identitară.Acest tip de „Ortodoxie“ nu cere participare, ci supunere, nu presupune să crezi în ceva sau în cineva, ci să te conformezi opiniei majoritare. Pentru români, Ortodoxia este mai puţin o credinţă personală, cât o lege organică chemată să organizeze şi să guverneze corpul politic al grupului identitar medieval, apoi al națiunii moderne. |
S-ar putea deci, ca însuşi limbajul folosit în scrierile istorice să nu ne ajute prea mult. Românii s-au născut creștini, sună una dintre certitudinile istoriografice ce a trecut în înţelepciunea comună. S-au născut ei oare şi ortodocşi? Ce ne împiedică să credem că Bizanțul după Bizanț, vehicul al credinţei bizantine, chiar şi în expresia ei precumpănitor slavă pe care au cunoscut-o multă vreme românii, nu a fost decât cea mai veche dintre fantomele care au bântuit societatea românească, prima din lunga serie a formelor fără fond?
Noțiunile cu care operăm nu sunt contemporane cu procesele istorice pe care le scrutăm. Dacă citim studiile româneşti consacrate fenomenelor religioase din veacul al XIV-lea bunăoară, avem dreptul fie să-i suspectăm pe români de protocronism, fie să-i bănuim pe istorici de anacronism. Pentru simplul motiv că termeni precum confesiune se nasc abia în secolul al XVII-lea, când se pietrifică formele teologice şi rituale ale credinţei creştine aşa cum au fost formulate diferit la Augsburg, Geneva, Londra sau Roma.
Mai mult, Ortodoxia (cu versiunea Pravoslavie), ca denominație comună purtată de Bisericile Răsăritene, e o producţie literară a secolului al XIX-lea.
În veacul al XIV-lea Bisericii Romane îi plăcea să se recomande drept promotoare a credinţei ortodoxe, iar în cel de-al XVII-lea, principii calvini ai Ardealului opuneau propria lor biserică ortodoxă împletiturii de superstiții pe care, li se părea lor, o practicau valahii.
Ortodoxia românească, o splendidă babilonie
Să privim cu atenţie un episod concludent. În 1534, Biserica Constantinopolitană trimite un emisar la curtea lui Vlad Vintilă din Bucureşti, în persoana monahului Antonios Karamanlikes, cu misiunea explicită de a cerceta felul în care „Ortodoxia“ bizantină reuşise să devină în Ţara Românească formula juridică fondatoare a vieţii religioase. Diagnosticul pus de călugăr sună categoric: în Ţara Românească domnește paranomia, pentru (post-)bizantini un sinonim perfect al anarhiei. Biserica locului şi domnul trăiesc în afara legii. Pentru a îndrepta lucrurile şi a restabili ordinea legitimă, taxis, Antonios convoacă la curte clerul şi boierimea, se așază în mijlocul adunării cu nomocanonul în faţă şi începe să spună legea, adică să citească cu glas tare din compendiul juridic imperial şi bisericesc pe care-l adusese cu sine. Această întâmplare ar putea descrie prima întâlnire cu urmări definitive dintre societatea românească şi legea bisericească scrisă. Judecând după totala anomie ce domnește în Biserică şi în corpul politic al Ţării Româneşti în 1534, contactele anterioare dintre Bizanțul de după Bizanț şi Țările Române, cum sunt de pildă cele relatate în Viaţa Sfântului Nifon, nu au fost decât episoade izolate şi fără consecințe, forme fără fond într-o exprimare maioresciană, ce nu au izbutit să modifice în profunzime viaţa societăţii româneşti. Ţara Românească are o Biserică, cu mitropolit, episcopi şi preoţi, ce pare să fie una de rit oriental, ortodox într-un limbaj neriguros. Cu toate acestea, respectiva Biserică nu este canonic constituită, ierarhii ei sunt numiți pur şi simplu de domn din rândul acelor călugări români care, sosiți la Athos în deceniul şapte al secolului al XIV-lea, îşi câștigaseră imediat reputaţia de a nu putea trăi potrivit normelor monahale bizantine ale vieţii comune, adică fără vin, fără carne şi fără a-şi asuma vocația în deplină libertate, pe cont propriu şi fără controlul unui superior. Antonios vine la Ţara Românească pentru a impune, pe durată lungă, un asemenea control, pentru a aşeza ţara sub suveranitatea patriarhală, a cărei marcă este legea, dreptul nomocanonic cuprinzând atât legea împărătească, cât şi legea lui Dumnezeu.
În 1691, patriarhul ierusalimitean Dosithei Nottaras ţine să-i reamintească lui Constantin Brâncoveanu că, oricât de mari ar fi liberalitățile sale faţă de lumea ortodoxă, „legile lui Dumnezeu nu au fost promulgate în munții Ţării Româneşti, nici de către domnii Ţării Româneşti, ci la Constantinopol“. Legile lui Dumnezeu au fost puse în Bizanț de împăraţi şi sunt spuse după Bizanț de către Biserica Constantinopolitană. Cum a reuşit însă umilul monah grec să înfrângă rezistența unui domn care nu s-a arătat iniţial dispus să renunțe la privilegiul de a avea, în afara oricăror prevederi ale dreptului canonic, propria sa Biserică?
Ce argumente a folosit monahul? Cum se explică triumful nomocanonului bizantin la Bucureşti în 1534 şi, mai important încă, naşterea formală a „Ortodoxiei“ de factură bizantină în Țările Române? De fapt, Karamanlikes nu călătorea singur.
Dragoș Vodă (1347-1348) a fost trimis în 1359 de regele maghiar să înființeze o marcă de apărare la est de Carpaţi. Acesta va fi nucleul viitoarei Moldove |
Petru I Muşat (1375-1391) a lărgit granițele statului moldovean al lui Bogdan I şi a încercat să întemeieze o Mitropolie a Moldovei |
|---|
Un corp expediționar otoman îl însoțea la distanţă de o zi, gata să intervină dacă domnul Ţării Româneşti nu s-ar fi supus. Călugărul purta asupra sa nu numai credenţialele Patriarhiei Ecumenice, dar şi împuternicirea Porţii.
Mandatul său era dublu. După cum dublă este şi suzeranitatea ce se instituie acum, pentru trei secole şi jumătate, asupra Țârilor Române. Sultanul otoman şi patriarhul ecumenic îşi vor impune în indiviziune suveranitatea asupra românilor din afara arcului carpatic.
"Numai în dependență şi provocat de Logosul suprem, spiritul uman este de la început şi continuă să fie subiect cugetător, cuvântător şi făptuitor, în dialog cu Logosul divin şi în rolul de subiect al lucrurilor." Părintele Dumitru Stăniloae 1903 - 1993
"Rațiunile lucrurilor sunt o cuvântare coerentă a lui Dumnezeu adresată subiectului uman." Părintele Dumitru Stăniloae 1903 - 1993
Imperiul Otoman, un păstrător al Ortodoxiei?
Turcocrația toarnă așadar în bronz post-bizantin „Ortodoxia“ românească. Observația nu e nouă. A făcut-o deja în 1700 episcopul Athanasie, întors de la Viena, unde se angajase în numele său şi al românilor ardeleni să primească unirea cu Biserica Romei. În soborul convocat în acel an la Alba Iulia, popii, negustorii şi boierii bra-şoveni şi făgărășeni, incitați de Constantin Brâncoveanu, nu acceptă să se unească cu „Împăratul“, „Vlădica“ şi „Ţara“, adică cu românii care puteau avea, în temeiul mecanismelor reprezentative recunoscute de constituțiile transilvănene, o voce legală. O cronică din Schei relatează că Athanasie ia act de refuzul lor cu aceste cuvinte: “voi nu sunteţi din săborul nostru… să vă duceți la ţara Turcului“. Episodul nu este relevant doar pentru istoria ecleziastică. Reperele elementare ale urgenței intrării în modernitate erau deja limpezi în mintea ierarhului ardelean. El avea de ales: pe de o parte între Roma, Viena, limbajul dreptului şi o serie de privilegii pentru elită ce promiteau să se transforme în drepturi universale, iar pe de altă parte, Ţara Turcului, Balcanii altfel spus, celebrați ulterior de Mircea Eliade ca o punte între culturi, dar până la urmă doar un tărâm al dominației din care dreptul era exclus şi în care drepturile vor fi exercitate sub formă de privilegii ale elitei. Confesionalizarea „ortodoxă“ a românilor nu se petrece însă decât în secolul al XIX-lea, fiind, pe de o parte, o dimensiune a procesului de raționalizare lentă a societăţii româneşti operată de statul modern, iar, pe de altă parte, rezultatul activității profesionale a unor clerici, între care se remarcă Melchisedec Ștefănescu. |
Spre deosebire de Italia modernă care s-a constituit împotriva Bisericii tradiţionale sub influenta indirectă a eticii reformate genoveze, care l-a animat pe Contele de Cavour, Statul şi Biserica românilor s-au născut instituțional împreună, în intervalul 1862-1919
De la Alexandru Ioan Cuza, la Ion I.C. Brătianu, Statul a organizat discreționar Biserica în spaţiul public, iar Biserica i-a oferit Statului o cultură comună gata-făcută. Autoritatea politică a creat Biserica Ortodoxă Română ca instituție dotată cu atributele autocefaliei şi administrată ulterior în chip centralizat de către un patriarh, iar Biserica, la rândul ei, a produs şi a difuzat un discurs normativ naţional. Statul şi Biserica au nutrit deopotrivă o maximă suspiciune faţă de orice forme de organizare privată şi individuală a credinţei, ca şi, în general, faţă de orice regim de separare între Stat şi Biserică.
Martiriul Brâncovenilor, jertfă pentru credinţă şi neam
(Documentar Un articol de: George Enache - 22 Aug, 2010)
Despre arestarea şi moartea lui Constantin Brâncoveanu există nume-roase mărturii, multe din ele aparţinând unor străini, agenți diplomatici sau economici la Constanti-nopol. Interesul mare pen-tru destinul principelui este motivat şi de caracterul considerat irațional, chiar "bestial" al atitudinii turci-lor faţă de "nefericitul" principe, asta într-o epocă în care cruzimile erau la ordinea zilei. Toate mărtu-riile sunt unanime în a aprecia că arestarea între-gii familii şi modul în care a fost regizată moartea celor şase persoane depășesc cu mult limitele acceptabile, chiar şi pentru o societate crudă precum era cea otomană.
Torturarea şi uciderea domnitorului Constantin Brâncoveanu, a fiilor săi şi a sfetnicului Ianache, precum şi suferinţele îndelungate ale restului familiei, luate în sine, fără a ţine seama de suferința şi jertfa celor vizați, nu sunt nimic altceva decât un exemplu de bestialitate pură, generată de instincte primare.
|
Deci, trebuia să existe o explicație "savantă", care să ţină seama de "înalte rațiuni de stat". Însă, încă de la începutul arestării, diverse persoane au emis şi o ipoteză mult mai "banală": cea a "invidiei" otomane pentru legendara avere a prințului valah. Există texte care arată dragostea de arginți a sultanului Ahmet, dragoste împărtășită cu mulţi alţi slujitori ai Porţii, lucru care poate constitui o explicație, mai banală, dar perfect coerentă, a atitudinii conducătorilor otomani.
Sordid şi măreție în moartea Brâncovenilor
Primele sentimente ale acestor străini faţă de drama domnului român sunt de milă profundă. "Bietul" şi "nefericitul" sunt cele mai frecvente epitete atribuite Brâncoveanului. Acestea sunt cu atât mai justificate, cu cât arestarea şi condamnarea sa sunt datorate unei motivații josnice: banii. Toate mărturiile arată că, în momentul sosirii domnului român la Constantinopol şi al întemnițării în închisoarea Celor Şapte Turnuri, toate motivațiile "savante" dispar, iar Brâncoveanu este supus unor chinuri atroce pentru a spune unde îşi are ascunși banii. Nimic altceva.
Rapoartele consemnează în timp etapele "disciplinării" domnului român, care, pe măsură ce mărturisește, este scos din grotele sordide ale închisorii, către niveluri superioare, unde poate respira. Deşi se vorbea că, dacă va da toată averea sa în mâinile sultanului, va scăpa cu viaţă, cei mai experimentați au prevăzut din timp că principele valah va sfârși în cele din urmă ucis, pentru că aurul stârnește patimi grele. De altfel, unul din rapoarte, reprodus mai jos, arată că turcii, orbiți de legenda marii averi a lui Vodă Brâncoveanu, îi cer în schimbul libertății o sumă absolut colosală. Știind că spusese despre tot ce avea, domnul român şi-a dat seama că acesta e sfârşitul său.
În ceea ce priveşte supliciul domnului şi al fiilor acestuia, toţi cei care scriu sunt de acord asupra caracterului bestial al acestuia. Motivațiile şi detaliile evenimentului diferă însă destul de mult. În ceea ce priveşte motivele otomane, tindem să credem că alegerea zilei supliciului (Praznicul Adormirii Maicii Domnului), care cădea în anul 1714 duminică, a fost un gest împotriva "ghiaurilor" infideli Porţii, iar actul barbar a fost un avertisment adresat viitorilor domni din Țările Române, ca să rămână fideli sultanului şi să nu mai "ascundă" banii cuveniți lui.
Dimensiunea martirică a actului morţii Brâncovenilor, deşi nu este prezentă în toate mărturiile, este subliniată totuşi adesea, prin gesturi şi atitudini relatate diferit, uneori dramatizate, dar care arată că creștinii din Constantinopol au văzut de la început în uciderea acestor oameni nevinovaţi un act de jertfă, cu caracter martiric.
Torturat pentru a-şi mărturisi averile
"Înspre Constantinopol, nenorocitul domn Brâncoveanu a fost întovărășit de Marele Imbrohor sau întâiul comis al Sultanului. Aici l-au închis la Cele Şapte Turnuri, împreună cu soţia lui şi cinci sau şase fii sau gineri, după ce pe dânsul şi pe ai săi i-au cercetat până la piele şi i-au despuiat de toate averile lor. După care l-au dus pe acest principe nenorocit şi pe acei fii ai lui, precum şi trei boieri fruntaşi, într-o groapă adâncă sub pământ, unde din lipsă de lumină nu pot arde lumânări, nici candele, despărţit de soţia lui. Se vede bine că dânsul nu se va izbăvi şi va fi chinuit atât timp până se va descoperi unde-i este ascunsă rămășița banilor şi averilor" (Scrisoare, Hochepied, 15 mai 1714; N.B.: datele sunt după stilul nou, fiind scrise de occidentali, 31 august 1714 stil nou - 15 august 1714 stil vechi).
"Acesta (Brâncoveanu) a fost închis, împreună cu soţia, fiii şi toată familia, în cele Şapte Turnuri; averile sale sunt adunate de peste tot, inclusiv bunurile mobile, lucrurile cele mai mărunte şi cele de duzină, toate urmând să fie vândute la licitație pentru a obţine bani" (Raport, Alvise Mocenigo şi Andrea Memmo, 26 mai 1714).
"Domnul muntenesc mazil, arătând unde-i e cea mai mare parte din averi, a fost strămutat zilele acestea din aşa-numita Groapă a Sângelui, într-o odaie de sus a Celor Şapte Turnuri" (Scrisoare, Colyer, iunie 1714)
"Mai departe, vizirul ar fi vorbit cu noul ambasador veneţian, cât şi cu acel care pleacă, despre oarecare înscris din care se arată că Domnul mazil al Ţării Româneşti, care stă încă prins în Cele Şapte Turnuri, a cedat Porţii o sumă de 800 de pungi sau 400.000 de lei, ce a depus-o în Banca Republicii Veneției, cu rugămintea ca să se facă astfel încât valoarea acestor bani, care au căzut acum în stăpânirea Sultanului, să fie trimisă cât de repede.
Mi se pare adeverit lucru că acel Domn mazil al Ţării Româneşti, după ce-l vor fi jumulit bine, la urmă îşi va pierde şi viaţa" (Scrisoare, Hochepied, 22 iunie 1714).
"Domnul muntenesc mazil, arătând pe fiece zi mai mult din averile sale şi mărturisind că în Ardeal are trei moşii cumpărate, e ţinut acum de Bostangi-Başa, strict păzit, şi amenințat zilnic că va fi chinuit, dacă nu va destăinui totul de bunăvoie" (Scrisoare, Colyer, iulie 1714).
"Fostul Principe al Valahiei a fost condus la locul de tortură, unde, după câteva zile, au fost aduşi soţia, fiii şi unul din gineri. Atât soţia, cât şi fiica au fost cruțate până acolo. Principele şi ceilalţi au fost trataţi cu cruzime; dar ceea ce întrece măsura oricărei proceduri de felul acesta, sau poate orice
exemplu de bestialitate, este faptul că tatăl a fost torturat în prezenţa soţiei, iar fiii mai mari şi mai mici, în prezenţa tatălui şi a mamei. Întrebările nu au fost puse din preocupare pentru provincie (Valahia), ci din motive de avariție. Bieţii prizonieri au mărturisit totul şi, deşi nu li s-au pus întrebări, doamnele au făcut mărturisiri şi ele, văzând chinurile celorlalţi.
Pe lângă puţinele bucurii ale tatălui: fiii, banii economisiți, s-a regăsit o sumă considerabilă de bani. Principele a spus că, din aceasta, 30 de mii se găseau în mâinile unui agent de-al său de la Adrianopol, de unde nenorocitul om a fost adus imediat, pentru că nu s-a găsit asupra lui întreaga sumă - o parte din ea fiind în custodia unui dragoman din Anglia, căruia i-a propus să păstreze aceşti bani -, agentul de la Adrianopole a fost adus la locul de tortură, cu fiare la picioare, la mâini şi la gât, ca şi cum ar fi fost cel mai nemernic dintre oameni.
În plus, la Veneţia mai existau 300 de pungi cu bani, care reprezentau 150.000 de reali; un prieten de-al lui Bostangi Başa, în casa căruia se dezbat probleme asemănătoare, mi-a spus că această veste a fost primită cu multă bucurie de primul vizir, care a ordonat continuarea cercetărilor, deoarece el ştia că existau la Veneţia 15 mii de astfel de pungi. Dar nu au putut să profite în nici un fel de aceşti bani, pentru că banii din aceste 300 de pungi fuseseră destinați de către Principe Bisericii Sfântului Gheorghe din Valahia, iar o altă parte, Bisericii Sfântului Gheorghe din Veneţia. În timpul acestei ultime încercări (torturi), Principele a mărturisit că mai deţinea încă 200 de pungi în Ungaria" (Raport, Andrea Memmo, 13 iulie 1714).
Moartea "bietului" domn
"Duminică de dimineaţa a fost tăiat capul bătrânului principe al Ţării Româneşti, tuturor fiilor lui şi unui boier care-i era vistier. Însuşi Sultanul a venit să fie de faţă la o astfel de jalnică priveliște. Ceea ce i s-a luat din avere, în bani, scule, vite şi alte feluri de lucruri, se ridică, după cum vorbeşte lumea, la mai mult de două milioane de lei, şi-n acestea nu se socoteşte valoarea multelor moşii ce le avea în ţara sa şi în provinciile vecine.
Cu câteva zile înainte, Bostangi Başa, în paza căruia principele se afla, îi spuse că poate să fie iertat şi restabilit pe tronul principatului, dar sâmbătă, venind în închisoare cu chip vesel, zise principelui că dacă în timp de cinci luni scria să-i aducă din Veneţia 20.000 de pungi - ceea ce face 10.000.000 - apoi va fi şi de aici înainte domn, cum a fost mai înainte, iar moșiile i se vor da iarăşi în stăpânire.
La auzul unei astfel de propuneri, bătrânul principe turbă de mânie şi, rostind cuvinte grele de batjocură şi de ruşine contra Sultanului, îşi grăbi şi mai mult sfârşitul nefericit. Iar aceasta s-a petrecut în chipul cel mai sfâșietor. El fu dus cel din urmă spre moarte, după ce-i văzu pe toţi fiii săi (şi-i iubea foarte mult!) murind unul după altul.
Până acum nu se ştie ce va fi cu soţia, fetele şi ginerii Domnului. Un copilaș de patru ani şi o fetiţă a celui de-al doilea au fost - ca unii ce sunt născuţi din tați răzvrătiți - declaraţi sclavi printr-o sentință a muftiului, şi, ca atare, au fost duși în Serai. Se aude mai pretutindeni că turcii nu de milă i-au lăsat în viaţă pe aceşti nevinovaţi copilași, ci cu speranţa de a obţine mai lesne, trăind moştenitorii, sumele imense pe care li se pare lor că domnul le-a trimis spre păstrare în diferitele ţări ale creștinătății" (Raport, Andrea Memmo, 31 august 1714).
"Aceşti necredincioși îşi râd uneori de deosebirile care ne dezbină şi nu gândesc la crudele vicisitudini care pustiesc atât de mult imperiul lor, care persecută meritul ca pe cel mai mare viciu din lume şi care obligă un om cinstit să aibă întotdeauna moartea în faţa ochilor, din clipa în care deține ceva averi. Mărturie stă exemplul nefericitului principe valah, care tocmai îşi pierdu capul laolaltă cu toţi fiii şi trezorierul său… Niciodată istoria nu a avut parte de un atât de sângeros măcel şi lumea întreagă se înfioară încă de groază de a fi văzut pe acest sărman principe, după ce şi-a petrecut cea mai mare parte a zilelor în bogățiile şi slava lumii, dându-şi în final duhul sub tăișul spadei, înotând în sângele întregii sale familii" (Scrisoare, Goultz, 1 septembrie 1714).
Sensul martiric al morţii Brâncovenilor
"Într-o Duminică, cu un ceas înainte de amiază, din porunca Sultanului, a fost luat pe neașteptate din închisoarea sa de la Şapte Turnuri şi a fost adus, ca un făcător de rele, numai în cămaşă, cu patru fii şi un ginere, boier din principat, care mergeau toţi înaintea lui, pe jos, prin oraş. Şi aşa a fost adus lângă Marele Serai, înaintea chioșcului împărătesc, pe malul apei. Acolo stătea Sultanul cu Marele Vizir, care ieșise tocmai din Divanul cel Mare. Atunci, fără nici o formă de dreptate, de faţă cu sultanul, s-a dat poruncă gealatului ca întâi să taie pe fiul cel mai mic al Domnului, un tânăr care n-avea mai mult de șaptesprezece ani. Aceeaşi osândă, cu o crâncenă neomenie, s-a săvârșit şi faţă de ceilalţi fii şi faţă de cumnat, după vârstă, în faţa părintelui, care a trebuit să vadă ticăloasa priveliște. Apoi l-a tăiat şi pe Domn, chinuindu-l mult. Capul rămase atârnând de trup, şi aşa a murit. Cele şase trupuri chinuite au fost duse pe străzi. Ele au fost țintuite de poarta cea mare a Seraiului. Însă seara au fost aruncate în mare. De care neauzită tiranie crudă s-au mirat nu numai creștinii, dar şi între turci s-au observat murmurări mari; care toţi blestemă aceasta şi strigă că e o sălbăticie neomenoasă şi care nu s-a mai auzit în această ţară.
Nu numai că era Duminică în ziua când s-a îndeplinit această execuție crudă, dar şi marea sărbătoare pe care o serbează grecii în cinstea Maicii Domnului sau Înălțării la Cer a Fecioarei. Lucru care pare a-l fi făcut înadins Vizirul spre a-şi arăta disprețul pentru creştini, dintru a căror lege era principele mort. Care creştini, prin aceasta, pe neașteptate au şi fost tulburați în închinăciunile lor" (Scrisoare, Hochepied, 7 septembrie 1714).
"Duminică, 26 august, zi hotărâtă pentru primirea solemnă a solului suedez Grotus de către sultan; …Înainte de primire am fost martorii unei scene demne de plâns, pedeapsa mult timp amânată a celui mai nenorocit dintre domni: domnul Ţării Româneşti cu toată casa lui… Sultanul a dat un firman ca să fie prins de viu şi adus la Constantinopol cu toată casa lui. Aşa s-a şi făcut fără zăbavă şi ei au aşteptat multă vreme la Iedi Kule o moarte groaznică, fiind între timp supuşi la chinuri grele ca să-şi mărturisească averile lor. În cele din urmă, aproape omorându-i, au izbutit să le afle. În sfârşit astăzi au fost duşi la locul de execuţie. E o piaţă lângă serai, în faţa Galatei, unde se face de obicei execuţia oamenilor de seamă. La margine este o galerie acoperită în care stă sultanul să privească. Într-adevăr şi cu acest prilej sultanul Ahmet a fost de faţă. Primul care-şi pierdu capul sub sabie a fost mareșalul, ginerele domnului, şi în acelaşi chip pieriră în sânge doi copii. Mai rămânea al treilea, un băiețaș de doisprezece ani, care tremura înspăimântat; când călăul îl apucă să-i taie copilul strigă cât putu: "La vârsta mea pot eu avea o vârstă aşa de mare…? Dă-mi voie să-mi trăiesc tinerețea, vei vedea cu câtă credinţă îţi voi sluji. Dacă pe mine creştin mă vei slobozi cu iertarea ta, mă voi face musulman, dacă de asta ţine iertarea mea". Îndată aceste cuvinte au fost transmise sultanului şi acesta a trimis vorbă lui Brâncoveanu întrebându-l: "Dacă el, ca părinte, îngăduie fiului său să-şi schimbe legea, ca să-şi păstreze viaţa?" Bătrânul a suspinat adânc şi a simţit cu cruzime în inimă această nouă lovitură a vorbelor prosteşti ale copilului. Deşi evlavia se lupta în el cu dragostea părintească, totuşi evlavia a învins dragostea şi cu glas limpede a spus: "Din sângele nostru n-a mai fost nimeni care să-şi piardă credinţa"." (Francisc Gosiciecki, iezuit, în Solia cea mare a lui Stanislaw Chometowski…).
"Fostul Principe al Valahiei a fost condus la locul de tortură, unde, după câteva zile, au fost aduşi soţia, fiii şi unul din gineri. Atât soţia, cât şi fiica au fost cruțate până acolo. Principele şi ceilalţi au fost trataţi cu cruzime; dar ceea ce întrece măsura oricărei proceduri de felul acesta, sau poate orice exemplu de bestialitate, este faptul că tatăl a fost torturat în prezenţa soţiei, iar fiii mai mari şi mai mici, în prezenţa tatălui şi a mamei."
Relaţia stat-biserică în societatea românească
Altfel spus, cultura publică românească a fost pusă în discurs, din veacul al XIX-lea şi până astăzi, ca un Volksgeist indivizibil, la temelia căruia stă „legea strămoșească” a Ortodoxiei, ca un spirit colectiv amenințat în permanență de individualism, de raționalism şi de „privatizarea“ religiei. Prin contrast, în Europa Apuseană, liberalismul veacului al XIX-lea şi social-democrația secolului al XX-lea au fost responsabile de desfacerea aproape completă a legăturilor tradiţionale dintre tron şi altar, dintre viaţa politică şi practica religioasă, dintre dreptul pozitiv şi morala creştină, dintre Stat şi Biserică, de regulă în beneficiu reciproc şi întotdeauna în avantajul cetăţenilor, a căror libertate de a face alegeri în cunoştinţă de cauză şi pe cont propriu a sporit neîncetat. Statul român nu s-a orânduit însă potrivit unei asemenea logici a separațiilor menită să conducă la despărțirea credinţei de teritoriu, etnie, tradiţie şi cadru etatic. În 1928, Nicolae Iorga, participând la dezbaterea parlamentară în jurul Legii cultelor, recunoscuse că „societatea hrănește statul, nu statul poate să dea viaţă societăţii“ din moment ce aceasta îi pune la dispoziţie „organisme libere, legate de sufletul omenesc şi consacrate printr-o experienţă de mai multe secole“, printre care şi Ortodoxia.
Savantul şi omul politic nu voia însă să afirme un primat politic al societăţii în raport cu statul, ci doar fuziunea lor istorică de nezdruncinat. Alături de armată, acest stat organic al românilor a folosit Ortodoxia ca un dispozitiv de guvernare şi ca un substitut de ideologie a consensului naţional. Începând cu domnia lui Cuza, preoţii au fost neîntrerupt utilizați pe post de funcționari fideli şi eficienți ai unui stat etnic ce s-a construit mai degrabă prin recursul la un discurs patriotic uniformizator şi unanimist purtat de Biserică decât prin elaborarea de politici de coerență şi convergență socială. În absenţa oricărei forme de patriotism civic suscitat de legi echitabile şi raţionale, Biserica a fost, alături de trecutul de luptă şi jertfă ilustrat de armată, singurul argument public pentru care merită să fii român şi este legitim să ţi se ceară să-ţi probezi loialitatea faţă de un stat eminamente românesc. Biserica Ortodoxă a fost şi este pentru politicieni un mod de a acoperi eșecul istoric al statului care, de la unirea Principatelor şi până la integrarea în Uniunea Europeană, nici măcar nu a încercat cu adevărat să transforme societatea într-un corp politic. Ea oferă o viziune gata făcută şi general acceptată despre comunitatea naţională în lipsa unor definiții laice despre cum ar trebui să arate comunitatea politică. SURSA
Mărturii
-
"Dumnezeu conduce viaţa şi istoria lumii conform unui plan general, în care şi eșecurile sau rezultatele deosebite de cele intenţionate de fiinţele umane îşi au importanţa lor." Părintele Dumitru Stăniloae 1903 - 1993
-
"Persoana umană are conştiinţa, când e credincioasă, că până şi faptele sale rele se îndreaptă în ultimă analiză spre Dumnezeu " Părintele Dumitru Stăniloae 1903 - 1993
-
"Răul nu există ontologic. În Dumnezeu nu există rău. Răul este răstălmăcirea libertății cu care Ziditorul a înzestrat pe oameni şi pe îngeri, creaturile Lui cu conştiinţă liberă. Răul începe cu orgoliul lui satan şi cu neascultarea omului." Valeriu Gafencu 1921 - 1952
-
Dumnezeu l-a creat așadar pe om, luând o parte din pământul de curând plăsmuit, căruia i-a dat o parte din Sine, suflarea Sa, Duhul cel nedespărțit de Sine. Sfântul Grigorie Teologul 329 - 390
-
"Oamenii depărtați de Dumnezeu sunt cei mai nefericiți din lume și în viața aceasta și în cea viitoare, cea veșnică." Sfântul Paisie Aghioritul 1924 - 1994
-
"Să-L iubim pe Hristos numai pentru El. Niciodată pentru noi. Să ne așeze unde voiește. Să ne dea orice voiește. Să nu-L iubim pentru darurile Lui." Sfântul Porfirie Kafsokalivitul 1906 – 1991
