Romanian	English	French	Greek	Russian	German	Spanish	Chinese	Armenian	Japanise

---

Constantin Alecse

Meandrele Vietii

Zilnic, la o ceașcă de cafea, Îi mulțumesc Domnului pentru cosmosul meu personal !

Arborele Genealogic

A). Bunicii

1. Bunicii după tată

Îndreptându-mă cu pași repezi spre asfințit, trecând cu bine prin viață timp de peste 70 de ani, a sosit vremea ca,cîn timp şi spaţiu, mă întreb şi vă întreb: „Unde-mi e copilăria? De ce n-am bunici, părinţi? Unde-i casa părintească, şcoala, cu al ei ideal, biserica, cu a ei credinţă? Unde-s paşii mei prin sat? Unde-i gârla transparentă ce mă-mbia la scăldat? Dar prietenii de joacă, mai trăiesc? Ei ce mai fac? Toate aceste întrebări mă mistuie adeseori, dar accept că aşa a vrut Domnul, să fim pe lume trecători. După voia lui Dumnezeu, îmi rămâne să-mi refac doar în minte şi-n suflet paginile copilăriei, să le recitesc din când în când şi să le transmit celor care vor să le citească, unii dintre ei regăsindu-se în ele. Şi cu fiecare citire ce o voi face, prevăd că o lacrimă îmi va curge, în suflet şi poate şi pe obraz. Oftez şi zic: „Mi-am pierdut copilăria şi niciodată nu o voi mai avea, decât din amintiri, care şi ele devin tot mai şterse!”

În primul volum autobiografic "Printre Îngeri și Demoni" (2017), am căutat pe cât a fost întru a mea putere să derulez câteva dintre amintirile mele, pe care le mai am, despre: rădăcinile mele, casa părintească, şcoala, biserica, tradiţii şi obiceiuri, vicistitudinile vremurilor, hobiuri şi preocupări, alegerea drumului în viaţă, drumul parcurs până în prezent...

Nu am avut norocul să-mi cunosc pe cei 2 bunici (+Voicu – bunicul după tata), si (+Simion – bunicul după mama).

Ambii au fost în primul război mondial, să-și apere PATRIA, la chemarea Țării, a Bisericii și al Conștiinței personale, pentru apărarea Gliei străbune.

Ambii bunici au decedat cu câţiva ani inainte de a mă naşte. Numai Domnul ştiie, cât de mult mi-aş fi dorit să-i cunosc. Fie-le memoria eternă!

Bunica dinspre tată, Mamaia Smaranda – cea care m-a învăţat că viaţa, înseamnă muncă

Cu bunica Smaranda, am păstrat o relaţie foarte apropiată cu bunica mea. Vremurile ne-au făcut să petrecem mult timp împreună; pentru că nici unul dintre fiii săi (Enache și Costică) nu s-au trecut la colectivă, biata bunica mergea zilnic, peste 8 km, trecând apa rece a râului Buzău, la ferma „Gâdei”, lângă Tăbărăşti (ing. Donica), să lucreze la ferma de pepeni şi fructe, ca zilier;
- îmi aduc aminte cu mare plăcere, că bunicuţa mea scumpă, mă ajuta la culesul strugurilor, îmi oferea ardei copţi în schimbul borcanului cu miere de albine, de care aproape că mă şi intoxicasem;
- îşi făcea mamaia, de la fermă, o „porţie pentru acasă”, că inginerul Donica era un om înțelegător și permitea să se ia câțiva struguri, acolo, că oamenii nu aveau de unde să ia pentru a-și bucura familiile când ajungeau acasă, dar eu nu știam asta și credeam că e furtișag și o certam pe bunica.
În drum spre casă, am întrebat-o pe bunica de ce a continuat să ia struguri şi când a apărut inginerul, iar bunica bunica mi-a răspuns:
„-Nu ştiu ce strigai tu, eu auzeam numai că trebuie să-l mai iau şi pe „ăsta”!.
tot în podul casei bunicii am găsit o lunetă militară. Tare mă mai mândream cu ea la prietenii mei consăteni (wow!!!);
bunica Smaranda era o femeie credincioasă, cu un suflet de copil inocent. Ne iubea în mod egal pe toţi nepoţii. Eu, fiind singurul băiat, mi se părea că-i sunt nepotul favorit;
S-a dus sărmana bunica, dar a ramas in rugăciunile noastre.

Casa bunicilor din Dambroca

Amândouă ușile erau după model franțuzesc, adică erau în 4 canate. Patru geamuri de format mic, 60x40 cm avea ușa, însă din motive ştiute de gazde, erau acoperite cu perdele prin care nu se putea vedea nimic.
De intrai pe ușa din spate (la Vest) în coridor, dădeai de o cameră ca cea a dormitorului (Casa Mare), dar era altfel alcătuită. Avea o sobă cu plită metalică, care mai tîrziu a fost înlocuită cu o sobă de teracotă, de culoare maronie, cu basoreliefuri de animale (o vacă, doi urși, un cerb, si câteva păsări zburătoare), naiv realizate. Aceasta era singura cameră folosită aproape tot timpul.
Pe timp de iarnă, aici, se strângeau toți membrii familiei, părinţii mei, împreună cu noi copiii şi unchiul Costică Ion, mezinul familiei, care, la rândul său, căsătorindu-se cu Marița lui Ion Dedu, adusese pe lume mulți copii, mândria lor, astăzi fiind toți realizați, social și profesional. Unul dintre ei, verișorul meu Costel este preot în comuna Bobocu, iar un strănepot urmează calea teologică la seminarul din Buzău(Cum vine vorba din bătrâni: „Așchia nu sare departe de gard!”). Acea cameră era, pe timp de iarna și în alte perioade răcoroase, singura cameră încălzită și folosea pentru adăpostirea familiei, ziua ca locuință de zi, iar noaptea ca dormitor. Pe pereți erau expuse carpete, țesute de mână, sau la război, în motive florale şi culori vii, care aveau nu numai rol decorativ, ci dădeau și senzatia că această cameră este călduroasă. Din această cameră, printr-o deschizătură în peretele dinspre nord, în loc de uşă fiind o perdea, se trecea într-un coridor, mai îngust decât antreul de la intrare, dar ceva mai lung. Dacă o luai pe acest coridor, pe partea dreaptă, în perete era accesul la o sobă, care se încălzea cu ciocani de porumb, sau de floarea soarelui și a cărei căldură se degaja în camera mai sus menționată, iar în fundul coridorului, era o micuță ușă, rudimentară și rustic croită de tâmplar (care, sunt sigur că era însuși unchiul meu, nenea Costică), dădea într-o cămară, unde familia își păstra proviziile. Bine gândit, și plănuit: cămara era spre nord, astfel ca să fie răcoroasă vara și, tampon împotriva gerului în camera de zi, iarna. Pe stânga acestui culoar, în peretele sudic se afla un șifoner camuflat și la capătul culoarului era o ușă, fără geamuri, care dădea în curtea din spate, către bucătăria de vară a familiei. Ambele uși, cea de intrare(de la culoarul din față) și cea din spate, erau echipate cu un sistem special de apărare, cu câte o bară de lemn, ancorată cu lanț de 2-3 zale, printr-un șurub gros, înșurubat cu nădejde în ușciorul din spatele ușii, iar după zăvorârea ușii, această bară de lemn, mai târziu înlocuită cu una metalică (cumpărată de la fierarul satului, nea Fănică), având un sistem tot atât de rudimentar croit - un fel de potcoavă de lemn ancorată în celălalt ușcior al ușii, baricada ușa prin interior, pentru siguranță. De multe ori mă întrebam despre scopul acestui sistem de siguranță, fiindcă, eu nu-mi aduc aminte să se fi vorbit de „hoți” în acele vremuri, dar bunicii, cred, ştiau că paza bună îi fereşte de primejdia rea. După ce comuniștii au impus forțat colectivizarea, desigur că, odată cu bolșevismul, am importat și „hoția”, dar şi tâlhăria după modelul timpului: „Davai ceas, davai palton; davai ceas, davai moşie, haraşo tovărăşie!” (Constantin Tănase).
Revin la casa bunicilor, care a fost moștenită de mezin, adică de unchiul Costică. Ieșind din casa propriu zisă, spre fundul grădinii, la mai puțin de 20 de metri distanță, se află bucătăria de vară, construită pe beci/pivniță(o groapă, săpată cu o adâncime de cca 3-4 metri), în care de se coborau vreo 5-6 trepte era o răcoare ca de frigider. Beciul era considerat frigiderul acelor vremuri şi în el se păstrau alimentele, în special cele perisabile (cârnații prăjiți și conservați în untură, șunca afumată și chiar anumite legume și zarzavaturi, recoltate din grădină). Beciul avea şi o dedicaţie specială, pentru butoaiele cu vin şi damigenele cu ţuică. De acolo se scoteau mai toată toamna, iarna, primăvara, băuturile întăritoare pentru oasele obosite după truda câmpului, dar mai ales la sărbătorile sfinte şi la alte prăznuiri. În beci intrai prin 2 uşi orizontale, care se deschideau în sus, una spre stânga, și alta spre dreapta.
La ieşirea din beci trebuiau închise acele uşi, creindu-se un fel de podea. Dacă nu ar fi fost închise se putea întâmpla nenorocirea, ca cel ce intra de afară, să cadă în hăul beciului şi acolo putea să-i fie chiar capătul.
După cum am relatat mai sus, pe beci era bucătăria de vară, simplă. Era din chirpici, lipită cu un amestec de lut şi balegă de cal.
Pardoseala şi interiorul pereţilor erau de asemeni unse cu lut. Pereţii mai erau daţi cu var, alb sau de un bleo deschis. În bucătărie era o sobă cu plită, de tuci, la care se gătea cu ciocani de porumb sau de floarea soarelui, iar uneori cu tizic(un fel de turte uscate din bălegar şi paie). Prepararea unei supe dura cam 2-3 ore.
În podul bucătăriei, era amenajată o hulubărie pentru porumbei, cu uşile sub streaşina bucătăriei, ca şi uşile pentru urcarea în pod. Pentru a urca în pod, trbuia să iei scara de lemn, de la şură. În pod se ţineau şi unele rezerve de cereale şi unele obiecte gospodăreşti. Scara era folosită de gospodari şi pentru urcatul pe casă, pe şură sau în alte scopuri gospodăreşti.
Acolo, în podul bucătăriei bunicii Smaranda, am găsit o mască cu cărbuni, și o lunetă militară, despre care am vorbit mai sus. În fața casei se afla un agud (dud) bătrân.
Când locuiam la șosea, printre motivele vizitelor zilnice pe care le făceam la bunica, era acel agud din fața casei.
Nu știu dacă din cauza sărăciei eram atât de amic cu agudul, dar cred că nu am găsit în viața mea un agud cu fructe atât de mari, cărnoase, gustoase şi de un negru spre violet, încât chiar și buzele deveneau vinete de la culoarea lor. Ne urcam în agud, asemenea veverițelor, mâncam până peste poate și nu ne venea să mai coborâm, până când eram treziţi din acea visare somptuoasă de bunica, sau de responsabilităţile ce-şi aşteptau rezolvarea. Cred că nici măcar dudul în care s-a urcat Zaheu ca să-L vadă pe Iisus nu dădea asemenea fructe! Mă opresc aici, cu povestea despre agud, căci îmi lasă gura „apă”.

2. Bunicii după mamă

Bunicul după mamă, Tataia +Simion, așa după cum am menționat mai sus, nu am fost binecuvântat să-l cunosc personal, însă din cele povestite de către mătușele mele, Nastea și Ioana, tataia Simion era pâinea lui Dumnezeu. Era un patriot fără seamăn. Și-ar fi dat viața pentru Țară. Și-a făcut stagiul militar în perioada primului război mondial. A murit cu mulți ani înainte ca eu să mă fi născut. Îmi reamintesc doar vag cum mamaia Gherghina, și fetele, mergeau des să se roage pentru el, la mormântul său din cimitirul vechi al satului Săgeata care era foarte aproape de casa lor.

Acel moment a fost crucial pentru mine. M-a obsedat întrebarea: „oare, acesta-i raiul unde se sălăslueşte bunica-mea, după spusele părinţilor? Fără îndoială că am găsit răspunsul întrebării mele abia după ce m-am format în şcolile teologice, dar durerea acelei pierderi şi faptul că am receptat-o cu mintea mea de copil, ca nedreaptă, în felul în care a decurs, nu s-a cicatrizat în sufletul meu.

Fiind slujitor al bisericii, de cca 45 de ani, îmi pomenesc, bunicii, și toate rudeniile mele fără încetare. Să le fie ţărâna uşoară!