|
---|
Mircea Iordache Arborele GenealogicC). Scrisori către familie Scrisori către frați și soră; Scrisori către veri și verișoare; Scrisoare către soție; Scrisori către copii; Scrisori către nepoți...Rodica IORDACHE (CRĂCIUN)
Să locuiești în apartamentul de la A11, vis a vis de apartamentul la care locuiam eu;Să vii prin octombrie a acelui an 1968, de acasă, de la părinți și aveai nevoie de ajutor la căratul bagajelor și eu abia așteptam să te pot ajuta, dar nu îndrăzneam să am gânduri, avansate, pentru o relație cu tine.
|
|
|
---|
Într-o zi ne-am întâlnit pe strada Mărășești și mi-a venit un curaj, la care nu mă așteptam. Ți-am zis: „Nu vrei să mergem la un film?” Ai acceptat fără echivoc. Am mers împreună la un film (Cred că Podhale în Flăcări). Nu prea am observat derularea filmului, observam niște flăcări și mi le însușeam ca fiind flăcările inimii mele.
Când am ieșit de la film, ploua și aveam o singură umbrelă. Nu ne păsa că era lume prin apropiere și eu mi-am dat drumul fericirii prin cântecul adaptat acelui moment, Ploaia și noi, al Doinei Badea. Mi-ai ținut isonul și pluteam pe aripi de vis.
Eram amândoi în același gând. Ni se întâmpla chiar că rosteam instantaneu aceleași cuvinte. Aveam aceleași aspirații, credințe și ținute morale.
De atunci, am început să ne dorim cât mai multe clipe împreună, și într-o zi, cam pe la începutul lunii noiembrie, din același an, am îndrăznit să-ți spun: „Vrei să fii soția mea?” Clipa de așteptare a răspunsului tău mi-a apărut infinită, dar ai spus destul de repede: „Da, dar promiți că nu mă bați?” Nu m-am așteptat la o așa condiție, întrucât nu-mi stătea în caracter. Ți-am răspuns: „Atunci când îți voi da o palmă, să știi că mi-am semnat divorțul!”
Cât de frumoase clipe am trăit împreună în acea perioadă:
Veneam la fabrica ta, când era abia în construcție și tu erai ca ofițer de serviciu pe fabrică. La etajul 1 al clădirii birourilor, zidul de cărămidă nu era executat, erau doar stâlpii și cine grija noastră o avea, noi dansam după aparatul de radio, cu o patimă pe care numai comunicarea sufletelor noastre, o putea percepe.
Ai transmis părinților despre apariția mea în viața ta și de stabilirea unirii destinelor. În câteva zile, a venit la Suceava, sufletista ta mamă, Dumitra Crăciun, să vadă personal despre ce-i vorba și cum arată acel ales al fiicei. Am mers împreună la un restaurant și am avut plăcuta ocazie să conversăm, încercând să arătăm că suntem convinși că alegerea este bună. Mama ta, grijulie cum era, ți-a spus: „Măi, mamă, numai să nu fie încurcat și cu alta, și să plătească vreo pensie alimentară, doar are 30 de ani!” Buna ta mamă și-a dat acordul și am fost bucuroși amândoi, că s-a convins că va fi bine și a plecat mulțumită acasă.
Pe 6 decembrie 1968, am descins împreună la părinții mei, în satul Dâmbroca, comuna Săgeata, județul Buzău. Era ziua onomastică a tatălui meu. Părinții mei au fost încântați că te-au cunoscut.
***
Ne-am hotărât să ne legăm destinele prin jurământ și prin semnarea certificatului de căsătorie, la Starea Civilă. Pe data de 19 decembrie am mers în fața ofițerului stării civile și am devenit soți cu acte în regulă.
Primul an de căsnicie, l-am trecut în camera aceea buclucașă, de pe strada Mărășești, la blocul A11, scara C, apt. 11, în paturi ca de cazarmă și cu necazul că intimitatea ne era deranjată. Țin minte că acel apartament avea 4 camere, în care locuiau numai holtei, cu apucături urâte, afemeiați și bețivi (Acroitoriței, Sabin, Mitică Popescu și Wagner Isidor),
Am constata că fratele lui Sabin, pe atunci elev, ne supraveghea pe gaura cheii.
Eram săraci, mâncam mai mult cartofi prăjiți cu ochiuri și într-o zi am constatat că ultimii 10 lei, înainte de salariu, ne-au fost furați și bănuiam cine era hoțul.
Am mers la fratele mai mare al elevului Sabin și i-am relata dispariția banilor. El și-a suduit fratele, care a recunoscut incursiunea în camera noastră și a returnat banii.
Am precizat toate cele de mai sus, pentru a sublinia că deși aveam probleme, încă din startul căsniciei, eram fericiți. Te iubeam la nebunie.
Mai apoi ne-am mutat la blocul M de pe strada Samuil Isopescu, la un apartament cu 4 camere, locuind în comun cu familia Pandele, un maistru mecanic de la Secția de Turnătorie a Uzinei Piese de Schimb. Familia lui era subnutrită moral, cu apucături din cele mai urâte (soțul era bețiv notoriu, iar soția era cam tot pe acolo), El venea noaptea târziu acasă și bătea în ușă, trebuind să mă scol să-i dau drumul și tot el era cu coada pe sus, fiind pus pe harță și înjurând, că de ce nu i-am dat drumul mai repede.
Ne îmbiau și pe noi să bem, dar cum refuzam, soția lui spunea că nu e bărbat ăla care nu bea tărie.
Într-o zi m-ai sunat la fabrică. Erai foarte speriată că Pandele, cu un prieten al lui de pahar, au intrat beți în apartament și ți-au adresat cuvinte vulgare, făcându-ți propuneri indecente. Te-ai încuiat în cameră și ai prins un moment când măgarii nu erau atenți și te-ai strecurat afară din apartament iar de acolo ai mers la o familie, de unde mi-ai dat telefon speriată Băiatul lui, Dorin (!), avea și el educație „aleasă”.
Deși avea numai vreo 4-5 ani, din sufragerie (care le aparținea), trecea pe balcon, care avea comunicare cu fereastra de la o cameră a noastră, pe care o lăsam deschisă pentru aerisire. Sărea peste pervaz și cotrobăia prin cameră, făcând să ne dispară unele obiecte. Spunându-i lui Pandele de cele constatate de noi, ne-a chemat și ne-a cerut să fim de față când își cercetează fiul. A fost un simulacru de cercetare, pentru a ne demonstra cât de mare detectiv este el, dar rezultatul a fost zero.
Colac peste pupăză, dovedea o nesimțire ieșită din comun, parcă din dorința de a ne face să părăsim apartamentul. Cel mai greu ne-a venit într-o zi, când au lăsat în bucătărie mațele de la un pui și au plecat la țară pentru câteva zile. Ăștia și când nu erau acasă ne pregăteau surprize neplăcute. Mațele acelea au făcut viermi și puțeau îngrozitor. Când am văzut ce-i acolo, cum colcăiau viermii îmi venea să vomit. A trebuit să curăț acea mizerie și nici nu le-am spus ceva, că de fapt nu prea aveam cui.
De felul meu am fost respectuos și umil în fața șefilor, dar asta m-a costat mult, fiind de multe ori umilit de directorul Lucaci și de inginerul șef Nemțișor. Se făcuse la Uzină o listă de priorități pentru repartiția de apartamente și eram și eu trecut pe listă, dar nu-mi venea rândul că mereu erau priorități față de alții, înaintea mea. M-am sfătuit cu tine și mi-ai spus că și tu ești trecută pe listă la fabrica ta. Am vrut să mă adresez directorului Lucaci, să-mi spună dacă am speranță să primesc curând apartament, că de nu se poate de la fabrica. noastră voi aștepta să primească soția de la Fabrica de Tricotaje. Așteptând răspunsul de la director, m-am ținut după el să aflu răspunsul. A tăcut un timp și când era sigur că-l aud doar eu mi-a zis: „Ce te ții măi ca un câine după mine?!” Am așteptat un timp și până la urmă am primit, dar la ultimul etaj al blocului A12. Ne-am bucurat totuși, că puteam să ne amenajăm cuibușorul nostru.
Unele concepții ale mele despre viață le-am cuprins în poeziile de mai jos:
"A-ți iubi sotia înseamnă a pune pemperșii la copil, a spăla vasele, wc-urile, inclusiv dacă ești popă, că nu îți cade nicio mână. Popa-i popă de la ușă încolo. În casă e părintele copiilor săi și soțul soției sale, deci trebuie să știe măcar să spele vasele din când în când." Părintele Constantin Necula
RODICA ȘI MIRCEA IORDACHE, AMINTIRI LA
52 DE ANI DE CONVIEȚUIRE (Mircea Iordache)
Ne-am cunoscut, ne-am plăcut și ne-am jurat credință pe viață. Mulțumesc soției mele Rodica Iordache că ne-am putut suporta reciproc, atât de mult timp.
Timpul a trecut cu repeziciune și, la cca două luni și jumătate, de când ne-am împrietenit, am plecat la părinții mei, la Dâmbroca, comuna Săgeata, județul Buzău, chiar în ziua de 6 decembrie 1968, adică în ziua de onomastică a lui tăticu, Sfântul Nicolae. La gara din Suceava, în așteptarea trenului am cântat, împreună, melodia lui Florin Bogardo, „Să nu uităm!”.
Redau versurile care creau și jurământul nostru: „Să nu uităm nicicând /Să iubim trandafirii, / Ei sunt pe-acest pământ/ Un simbol al iubirii / Și totuși de-om uita / Să iubim trandafirii, / Ei nu ne vor ierta / Clipele rătăcirii / Și pentru asta nu, / Destinul nu e vinovat; / De vină suntem numai noi, / Noi amândoi / Cei care am trădat, / Jurământul iubirii / Și-o clipă am uitat / Să iubim trandafirii, / Nu este adevărat / Că sunt flori trecătoare, / Surâsul lor curat / Niciodată nu moare”.
O altă melodie foarte plăcută nouă era „Iubirea cea mare”, tot de Florin Bogardo:
„S-alunge iubirea cea mare / Orice boare, ar putea, / De-ajuns s-o găsească obosită / Plictisită, în clipa grea! //(Refren) Iubirea se cere păzită, de oarba ispită, / Păzită cu zel, cu săbii de-oțel / Și de ea, și de el, la fel! //Prea multe dovezi de virtute / Vrute și-avute, într-o singură zi, / Adesea în loc să convingă, / Pot lesne să stingă, văpaia inimii! // Refren //”
Pe 19 decembrie, 1968, am obținut căsătoria civilă, eveniment care mi-a rămas ca un balsam de suflet. Atâta lumină, atâtea speranțe de viitor, atâta dragoste! Un fior neîntâlnit mă cuprindea și fruntea îmi palpita prin toate vasele ei de sânge! SĂRUT MÂINILE SCUMPA MEA SOȚIE!”
Dragostea nu-i un foc de ținut în mână,
Este o mare curiozitate, este nostalgie.
Voi, care meritați ca dragostea să vină,
Trebuie să o vedeți ca pentru veșnicie!Să nu uitați de credința în Cel de Sus,
Dragostea este al imaginației succes!
Rodica, scumpa mea, între imaginație și realitate, în general, este mare diferență, după cum spune și înțelepciunea populară: „socoteala de-acasă nu se potrivește cu cea din târg.” După începuturile pasionale, vin greutăți care se materializează prin neînțelegeri și conflicte, se pornește o luptă pentru impunerea punctelor de vedere, apar tulburări sufletești, supărări și reproșuri, depresii. Să recunoaștem că și în căsnicia noastră au fost asemenea trăiri pasagere, grele pentru conviețuire. Mă consider în mare parte vinovat pentru momentele dificile din familia noastră și nu te condamn cu nimic legat de participarea ta la tensiunile respective.
Multe din greutățile avute au fost legate de copii și de dedicarea mea cu trup și suflet, profesiilor și funcțiilor.
Am vrut binele, dar valul vremurilor și calitățile mele nu
au fost conform cu aspirațiile tale și am simțit că uneori te-am pierdut, dar puterea rațiunii și voia lui Dumnezeu au condus viața noastră pe calea păstrării jurământului căsniciei.
Am fost fericiți la venirea pe lume a copiilor, dar adesea nefericiți în creșterea lor. Condițiile materiale, în perioada creșterii lor, nu au fost suficient de prielnice pentru a le oferi tot ce și-ar fi dorit, dar într-un anumit sens, poate că le-a ajutat să cunoască anumite greutăți, că din greutăți iese mai bună formare a caracterelor.
Poate că au avut o frustrare, că n-am fost mai mult cu ei, când erau mici, să ne putem mai mult lega sufletește. Serviciile noastre nu ne permiteau. A trebuit să angajăm îngrijitoare: pe Steriana, care era analfabetă, dar harnică și cu suflet bun; pe femeia ceea îmbrăcată în negru, care era ruptă de realitate, nu prea mânca și nu a putut tolera comportamentul copiilor; pe femeia aia care visa cocoșul alb și umbla aiurea prin târg să-l găsească, și dacă încropea vreo mâncare făcea mare risipă.
Totuși le-am asigurat copiilor multe condiții favorabile dezvoltării lor:
Stăteam la cozi de cu noaptea, pentru a le oferi Hrană specifică vârstei de creștere. Așa se obțineau laptele, ouăle, brânza, carnea, dulciurile.
Le asiguram vitaminele necesare stimulării creșterii: vitaminele A și D2. Grija asta ți-a aparținut mai mult ție, pentru care îți mulțumesc Am mers cu ei la mare, sau i-am trimis pe ei, în toată perioada de creștere a lor, vreo 15 ani, pentru a se dezvolta armonios, iar astăzi noi privim în sus la ei și ne mândrim.
Copiii noștri, s-au încadrat bine în muncă și au crescut continuu în știința rezolvării problemelor în joburile lor și suntem bucuroși că au reușit în viață.
De nepoți avem oarecare grijă că nu se implică mai mult pentru a fi de elită în școlile lor și că le place să cheltuiască prea ușor banii.
Nici nu știm când ne-a trecut floarea vârstei și
ni s-a zdruncinat sănătatea.
Tu ai făcut acea osteoporoză și greșeala de a merge peste țări și mări, din dragoste pentru fiul tău aflat pe partea cealaltă a globului, de unde ai venit cu sănătatea foarte zdruncinată și cu emoțiile că ar fi ceva mult mai grav. Cu ambiția care-ți este caracteristică, ai reușit să-ți fortifici organismul prin: impunerea cu rigoare a alimentației și tratamentelor necesare; prin chinetoterapie și gimnastică specifică.
Eu, în ultimii ani de serviciu, din prea multă implicare în împlinirea responsabilităților, am fost „decorat” cu diabet și cu hipertensiune. La astea au contribuit și plecările la cele veșnice a scumpilor mei părinți și a fratelui cel mare în 1997.
În anul 2004, a trebuit să mă internez la Fundeni, în București pentru un icter mecanic, fiind suspect de cancer la pancreas și, mi se declanșau niște rugăciuni profunde, iar Dumnezeu m-a miluit, am trecut cu bine acel obstacol, dar am înțeles că Domnul mi-a dat o încercare să realizez mai bine voia Sa.
M-am simțit fericit că după ieșirea la pensie mi-am descoperit o pasiune, pe care am pus-o în practică, și care mi-a adus multe satisfacții literare. Din prea multă dăruire pasiunii scriitoricești, în anul 2019, mi-am neglijat atât de mult sănătatea încât a ajuns în stare gravă la spital cu septicemie „Nihil sine Deo ”
Ai fost alături de mine în clipele grele, cum și eu ți-am fost alături.
Una peste alta trebuie să mulțumim Domnului că ne-a ținut împreună, și-ți mulțumesc.
TROFEELE VIEȚII NOASTRE
Danuț Iordache |
Anducu Iordache |
---|
Dan Cristian IORDACHE (fiul cel mare)
N. 19 aprilie 1970
La 45 de ani |
La 22 de ani |
La 5 de ani |
---|
Studii: Facultatea de Construcții Drumuri și Poduri București.
Căsătorit: sept. 1997, cu Anca Iordache (Juravle), Profesoară de Drept la Colegiul Economic Dimitrie Cantemir Suceava
Copii: Sabin, n. 5 dec. 1998 Student Fac. De Construcții Cluj;
Luca: n. 5 iunie 2007, elev.
„Atunci când, în sfârşit, revii la casa părintească, descoperi că, de fapt, nu iți era dor de casa veche, ci de copilăria ta.” Sam Ewing
Dane, iubirea ne-a fost dată de Dumnezeu!
Ai venit pe lume prin plin comunism, Eram fericit să te pot vedea râzând, Bebeluș erai și mai plângeai noaptea, Dar, eram fericit, îți legănam somnul, Din lipsă de calciu unghiile-ți rodeai, La un moment dat aveai îngrijitoare, Iar într-o zi aflat-am c-o luase razna, Ai avut și 2 îngrijitoare, ca „vai ne noi”, Le-am dat și lor adio, fără de scuze, Căminul devenise de strictă trebuință Mai ții minte iarna aia, ca din povești? Plimbându-ne pe stradă, după o ploaie, Oare ce-ai avut în cap, cu o întrebare?: Școala ai parcurs-o fără să ai probleme, M-am bucurat că la liceu aveai ca amic, Totuși o dată ați avut ieșire necontrolată, Ți-am dat învățături, ferindu-te de multe, Și când erai buimac, neștiind unde mergi, |
Și-ai parcurs-o cu brio, ai grijă, nu uita Stagiul militar ți-a botezat maturitatea, Am venit atunci și c-ai spus că te doare Când te-ai operat, mama a fost cu tine, Și venit-a timpul de relansare în viață, Apoi de-atâta zbucium și din o răceală Și câtă suferință, ți-a adus acea boală, Aveai pornire și spre sfânta mânăstire Atunci te-ai lămurit că, nicăieri, în lume, Te-ai așezat la casa ta și treptat ai învins, Nepoții au crescut, și le-ai dăruit multe, Că ne-am mai contrazis, uneori cam tare, Nu mă erijez ca mare moralist al familiei, Îți mulțumesc că mi-ai fost alături la greu, Știu că-ți este felul de-a contrazice lumea, Sau măcar să nu mă tracasezi cu părerile, Ar fi multe de spus, bune și mai puțin bune, Încerc aici să închei scrisoarea, dar tu știi, Aș dori să rămâi cu tot ce-i mai important, |
Mama, tata și Dan în 1971
|
Ți-am citit azi gândurile, Interesant ce spui fiule! Devin generația covidului, Privesc prin gândurile tale Covid mi-a fost copilăria,
|
Când tânăr eram si școlit, Aveam în brațe lumina, Văd azi gându-ți cuminte, Concluzia nu e prea tristă, Mă rog la Domnul, acum,
|
Fericită masă festivă cu întreaga familie, la vila lui Dan:
eu, soția, copiii, nurorile și nepoții. Pe valul înțelepciunii, plutind Dragostea e mare când iubești Și dacă a ta fericire depinde Răspândește-ți mereu lumina, Cei doi mari inamici ai fericirii |
Cea mai valoroasă lege a firii, Nu-ți convine ceva, schimbă Nimeni nu poate trăi fără amici, O faptă bună este ca un clopot, Descoperi o nebănuită bogăție Nu-mi ridică nimeni monument, Îți dai seama că te-ai îndrăgostit Dacă privești astfel a ta oglindă, |
-
„In fiecare zi a vieţii noastre facem depozite la banca de memorie a copiilor noștri” – Charles Swindoll
-
Când vine momentul pentru ca un bărbat să-si dea seama ca tatăl sau avusese dreptate, de obicei, are un fiu care crede despre el ca gândește greşit” – Charles Wadsworth
-
„Nu este carnea și sângele, ci inima, cea care ne face tați și copii” – Friedrich Schiller
-
„Uneori, omul cel mai sărac lăsa copilului sau cea mai bogată moștenire” – Ruth E. Renkel
-
„Te-ai surprins vreodată privindu-ți copilul și zâmbind? Nu pentru că a făcut ceva ieșit din comun, ci doar pentru că ai realizat din nou cât de binecuvântat ești că îl ai.”
-
„Nu-ți educa odoarele să fie bogate, ci fericite. Ca să știe valoarea lucrurilor, nu prețul lor.”
-
„Faptele copiilor sunt un testament pe care îl primesc la maturitate de la părinții lor.” – Christopher Paolini
-
„Copiii văd în părinți trecutul, părinții văd în copii viitorul.” – A.S. Makarenko
O SCRISOARE CĂTRE DAN
(Ca un remember la relația tată -fiu)
Dragul nostru Dănuț,
Ai venit pe lume pe vremea comunismului, pe când viața era tare aglomerată cu propaganda comunistă și eram într-o stare de depresie, din cauza cultului personalității și din cauza promovării pe funcții a fanaticilor aplaudaci, iar cultura era dirijată spre slăvirea conducătorului „iubit”.
Ai sosit la timp să ne aduci preocuparea de suflet a creșterii tale, și a început o frumoasă perioadă în viața noastră. Eram fericiți să te vedem râzând și sănătos, eram îngrijorați când te îmbolnăveai și când plângeai.
Pe când erai bebeluș, te trezeai des noaptea și plângeai de mi se rupea inima. Te luam în brațe și mă plimbam prin cameră, legănându-te. Nu prea aveam căldură suficientă de la calorifer și foloseam un reșou pe care țineam un lighean cu apă, pentru umidificarea atmosferei. Într-o noapte, nu știu cum am făcut că am călcat în ligheanul cu apă fierbinte. Frigerea de la picior mă chinuia, dar responsabilitatea față de tine mă făcea să o minimalizez, considerând că mă luptam pentru o cauză nobilă, de a nu te mai auzi plângând.
Când ai făcut un anișor am fost nevoiți să-ți angajăm îngrijitoare, pe timpul când mergeam la lucru. Cred că o mai ții minte pe Steriana (Dadaia, cum îi spuneai tu). Era o femeie la vreo 55 de ani, necăsătorită, de pe la țară, analfabetă, cam beteagă de un picior și care se sprijinea într-un băț. Femeia aceea a avut grijă de tine multișori ani. Era o femeie curățică și devotată. Când ai ajuns la vreo 3 anișori, cam puteai fugi și ea nu te putea prinde, să te poată feri de ceva rău și ne-a spus o vecină că te cam lovea cu bățul ăla în care se sprijinea. Treaba asta ne-a cam supărat și am dat-o afară. Am fost nevoiți să te dăm la un cămin cu program săptămânal, dar ai stat puțin acolo că te-ai îmbolnăvit de pojar și ai făcut bronhopneumonie. A stat mamă-ta cu tine, în spital, vreo 10 zile. Am angajat o altă femeie, de prin zona Gura Humorului. Vai de sufletul nostru ce am pățit cu aia. Cred că era handicapată psihic. Nu mânca mai nimic și nu te putea suferi, crezând că trebuia să te porți ca un om mare. Ne-a părăsit repede și bine a făcut, dar, vorba aia, scapi de dracu și dai de tătâne-su. Am angajat o altă femeie, care la prima vedere ne-a părut de ispravă, dar n-a fost așa. Pe tine te-am înscris la grădiniță cu program prelungit și tot timpul cât rămânea singură umbla fleaura prin oraș și visa cocoșul alb, cu toate că avea aproape 60 de ani. Dacă făcea câte o mâncare, apoi ține-te Pârleo, făcea mare risipă de tot ce se putea pune în ea și în mod deosebit de grăsime.
Prin luna noiembrie, înainte de a avea tu 4 ani, noi am plecat la târgul din București și ai rămas acasă în grija acelei femei. S-a întâmplat că în lipsa noastră a venit tăticu de la Buzău. Femeia aia, avea patul în dormitor lângă pătuțul tău, dar în noaptea aceea l-a culcat pe tăticu în patul ei, iar ea s-a culcat în patul nostru, din sufragerie, cu plapuma noastră, și tăticu tremura în acel pat numai cu o pătură pe el. Mi-a spus tăticu, că în acea seară, el a deschis ușa la sufragerie să o întrebe ceva, iar ea a pus mâna la ochi ca o mironosiță, parcă așteptând să i se întâmple ceva. Am dedus că probabil credea că i-a venit cocoșul alb, despre care îmi povestise cu vreo 2 săptămâni înainte, că l-a visat. Eu și Rodica ne-am întors cam pe la 11 noaptea și când am văzut cum stau lucrurile, eram foarte revoltați și i-am dat papucii acelei femei pofticioase, leneșe și păcătoase.
Controlând pătuțul tău, mi-am dat seama cât de mult (!) te îngrijea. Ploșnițele colcăiau în pătuțul tău și ne-au dat mult de furcă până le-am stârpit.
Tu, încă de pe când erai de vreo doi ani, îți rodeai unghiile de la mâini și chiar și de la picioare. Noi părinții am fost sfătuiți că te putem dezbăra de așa nărav, ungându-ți degetele cu ardei. Îmi venea să leșin când te-am văzut cu câtă jale plângeai, și buzele-ți erau roșii din cauza ardeiului. Cu chiu cu vai ai scăpat de acea usturime și tot nu te-ai dezbărat de mâncatul unghiilor. Pofta asta cu mâncatul unghiilor, și cu mâncatul varului de pe perete (că și asta ai mai făcut), se zice că vine din lipsa de calciu), dar eu am rămas cu o rană în suflet și-n minte privind plânsul acela sfâșiitor de copil mic.
Chiar și pe când erai adolescent îți rodeai unghiile, ceea ce mă îngrijora, dar am încercat să mă adaptez situației, sperând că nu vei continua și când te vei maturiza. La un moment dat am observat că și unghiile de la picioare arătau ca mâncate. Ți-am zis: „Ia să vedem măi cum faci!”, și tu mi-ai arătat cum duceai picioarele la gură, lăsându-mă perplex.
Prin 1974, după nașterea lui Andu, am fost nevoiți din nou să angajăm o femeie, și am reangajat-o pe Dadaia. Am mers așa cu ea o perioadă, dar a început să se îmbolnăvească și ne era teamă că, trebuie să avem grijă și de ea, poate pentru toată viața ei și nu am fi putut să ne descurcăm, așa că am trimis-o acasă.
Ți-am spus toate cele de mai sus, pentru a te pune la curent cu perioada ta de viață, de care nu cred că-ți aduci aminte întrucât erai prea mic.
În continuare voi puncta numai anumite aspecte care ne-au apropiat sau care ne-au depărtat.
Trebuie să-mi exprim recunoștința că pe perioada școlii ai fost destul de conștiincios, ai învățat binișor și ai fost cuminte. Puțin a fost nevoie să te ajutăm prin consultații cu unii profesori. Ajungând la Liceul Ștefan cel Mare, am avut norocul și ți-a fost benefică prietenia cu Dan Grumăzescu. Eram foarte încântat că nu-ți faci prieteni care să dăuneze comportării tale. Totuși, o dată mi-ai înșelat așteptările, că ai fugit de la o oră de instruire practică (așa după cum am aflat de la acel maistru instructor, Lăcătușu).
Când ai venit acasă te-am întrebat legat de acea absență și m-ai mințit, ceea ce m-a iritat foarte tare și ți-am dat o palmă. Cred că palma aia nu te-a durut prea tare, dar a făcut să mă doară pe mine sufletul foarte tare.
Tot când erai prin clasa a XII-a te-ai împrietenit cu un om căruia-i mergea vestea că ar avea unele deviații comportamentale. Știa să lingușească, dar avea gânduri ascunse. Noi, părinții, am fost tare supărați atunci, noroc că după un timp ți-ai dat singur seama că noi aveam dreptate.
După cum învățai la Liceul Ștefan cel Mare, cred că puteai ajunge un doctor bun, sau un economist competent. Cu toate că aveai oarecare părere nu prea plăcută despre ingineri, dezavuând problemele mele de serviciu, de pe când lucram la Uzina de Piese de Schimb, spunând chiar că nu vrei să te faci un prăpădit de inginer ca tata, ai ales Facultatea de Construcții Drumuri și Poduri din București. Ne-am bucurat mult pentru alegerea ta și te-ai descurcat foarte frumos.
Ca părinți ni se părea că nu te adaptezi în relațiile intercolegiale și prin câteva scrisori te-am încurajat. Am și venit odată la tine, în armată din dorința de a-ți da curaj să fii mai indiferent față de problemele care te frământau.
Un pas important în viața ta a fost stagiul militar, care ți-a creat diferite situații, din care ieșeai cam deprimat și mi se părea că suferi.
Către sfârșitul stagiului militar am aflat că aveai varicocel și mult am suferit problematizând asupra complexității bolii.
După liberare ai mers la Spitalul Militar din București și te-ai operat. A venit și mamă-ta la spital pentru a-ți susține moralul.
După absolvirea facultății, pentru o perioadă scurtă de timp ai lucrat prin București, și mi-am dat seama că nu prea ți-a plăcut. Erai visător, credincios și dornic să cunoști lumea. Așa s-a făcut că ai făcut o incursiune prin India și destul de repede ți-ai dat seama că nu era ceea ce ți-ai dorit și ai apelat la ambasadă, iar ambasada ne-a contactat și ne-a cerut să-ți plătim drumul de întoarcere. Cred că a fost o experiență plăcută și instructivă, care ți-a deschis noi orizonturi de percepție a vieții.
Ai venit mai apoi la Suceava și...treptat, treptat ai început să te încadrezi în societate, din ce în ce mai bine. Ai încercat diverse joburi, până când ai devenit ceea ce ești astăzi, un inginer constructor cu bună experiență în drumuri și aerodromuri.
În concluzie apreciez că ai dus o viață în cinste și dreptate dar cu mici deviații. Te felicit din tot sufletul de părinte și te rog să mă ierți dacă, dacă, consideri că te-am nedreptățit cu ceva. Nimic nu am făcut din răutate ci din dorința de a te stimula în viață pe drumul corectitudinii și implicării în viața de familie.
Dacă eu am greșit, astăzi poți vedea și tu cum e să fii tată.
Îți mulțumesc mult că atunci când am „căzut”, mai ajutat să mă ridic și asta mai ales în ultimii doi ani.
Sandu – Mircea IORDACHE
N. 24.03.1974 - Suceava
La 38 de ani |
La 13 de ani |
La 4 de ani |
---|
Studii: - Facultatea de Biblioteconomie
|
Esteticiană și Chineto - terapeut.
|
---|
Dragii și scumpii mei nepoțiDragilor și scumpilor nepoți,
|
---|
Sabin IORDACHE
Născut: 05.12.1998, în Suceava
La 21 de ani |
La 12 de ani |
La 7 de ani |
---|
Studii: - Școala generală Nr. 3 – Suceava,Colegiul „Ștefan cel Mare” Suceava, |
Facultatea de Construcții – Cluj NapocaSituația actuală: Student |
---|
Dragă Sabin mi-ai luminat viața Dragă Sabin mi-ai luminat viața, Că ți-am vegheat și pașii uneori, Ții minte când jucam de-a roaba, Jucam un fel de box, tu învingeai, Ai avut mult noroc cu părinții tăi, Anii au trecut, la școală ai ajuns, Adu-ți aminte de o vreme alizee, M-a încântat când ai ajuns mare, Primul an la medicină te-a obosit, La Institutul de Construcții ai mers, Toma IORDACHEN- 14 martie 2005 – Auckland Noua Zeelandă - elev |
Mă bucură mersul la sala de forță, Și, nu mi-o lua ca pe un bobârnac, E firesc să fie-așa, Și tare mă bucur eu Mă mângâie, mă sărută Bunicul e Baba - Oarba, În concluzie, pe drept, |
La 15 ani |
La 9 ani |
La 3ani |
---|
Vino nepoate de peste mări și țări!
Tomiță, deși ne-m văzut prea puțin, Când ai venit la bunici, într-o iarnă, Când nu erai în țară, ades te vedeam, La doi sau la trei ani la bunici ai venit, Și te suiam în podul casei de la țară, Am mers cândva la aer, prin pădure, |
Gâze și păsărele ne țineau companie, Și, din pădure ți-am pregătit un toiag, Iar într-o vară, cam pe o săptămână Mă bucur că îți probezi competența, Am dorit să poți socializa cu verii tăi, Vine, iar, Crăciunul, vom fi la geam, |
Luca IORDACHE
N – 8 iunie 2007 – Suceava. Situația actuală – elev, Școala Generală Nr 3 Suceava
La 13 ani |
La 9 ani |
La 4 ani |
---|
Luca ești năstrușnic, dar vei fi cineva Ai deschis ochii, și-ai observat în jur, Tata se fălea, în piele nu-și încăpea, Ai mai crescut un pic și ai căpătat grai Iar de făceai vreo poznă, nu era bine, Păpica ai preferat-o, cu mersul vârstei, Dar și distracția. Pe loc, cel mai de sus, |
Nepoate Dragă nepoate, te iubesc așa cum ești, Iubește-ți viața, de vrei frumos s-ajungi, Prețuiește-ți viața, spre a crește frumos, Ia de la mine ce-ţi ofer – o seamă de cuvinte, Cu un elan nemaivăzut, să urci pe scara vieţii, Vlăstare- rod, încrengătura, cinstirea să ţi-o umple, |