Romanian	English	French	Greek	Russian	German	Spanish	Chinese	Armenian	Japanise

---

Mircea Iordache

Meandrele Vietii

Arborele Genealogic

A). Bunicii

1.- BUNICII DUPĂ TATĂ

TATA MARE

- neînțelegerile cu bunica,
- fiul prizonier în Rusia și nu știa nimic de el,
- fiica lui, Fira, i-a murit prin 1942, la vârsta de 38 de ani,
- peste tot domnea o stare de depresie și de lipsuri, de parcă Dumnezeu îl părăsise, de parcă se instalase Apocalipsa.

Cu bunica, Catalina, divergențele poate că au venit din cauza diferenței de vârstă, bunica având cu vreo 9 ani mai puțini,  dar și din cauza vremurilor în care se aflau. N-am auzit ceartă între ei, dar bătaie am văzut. Bunica, fiind mai tânără și mai vânjoasă îl domina pe bunicu. Am fost martor la o încăierare a bunicilor, care m-a tulburat foarte mult. Bunica, cu un făcăleț s-a opintit de l-a trântit pe pat și cu un făcăleț îl lovea, aruncând cuvinte de ocară: „Stai că-ți arăt eu ție, șu-ți aia și aia......., ș.a.m.d.” Bietul tata mare, cred că avea și sănătatea șubredă, nu știu cum, în acea precipitare a pus mâna pe ciur. Dar era cam neeficientă apărarea cu așa obiect ușor. Cu o voce stinsă o dojenea: „Stai nebună, ce ești, ău, ău, ău! Mă doare, vrei să mă omori?” Îmi venea să sar în ajutorul lui tata mare, dar mă simțeam țintuit de uimire.

De multe ori ieșea, cu întristarea lui și însingurat, la poarta casei, și întreba trecătorii dacă n-au auzit ceva despre prizonieri, și, cu speranța în Dumnezeu, se întorcea în casă și dormita în durerea lui, că fiul Neculai, plecat la oaste să apere țara de muscali, a fost înghițit de balaurul rusesc. 

Nu pot uita masa aceea rotundă și joasă, din tinda casei, cu  bunicii așezați pe două taburete scurte, pe masă  o mămăliguță aburindă, pe care o vedem ca pe icoana luminoasă a soarelui.  În soarele acela înfundau două bucățele de caș de vacă, și cu migală curățau câte un ou fiert moale. Eu stăteam pe pragul tindei și, involuntar eram de partea lui bunicu, care mânca încet, fără zgomot, pe când bunica hălpăia zgomotos, parcă-i era teamă că-i ia cineva mâncarea de la gură. Poate că aș fi mâncat și eu ceva, dar ce? Eram conștient că nu le ajungea lor. Atunci mi s-a format, în suflet o diferențiere sufletească, încât pe tata mare îl apreciam mai mult și-l iubeam.

Căminul  avea vatra cam de 1,5 mp. Din acel cămin ducea deasupra casei un horn conic, care pe din afară se vedea ca un coș de fum obișnuit. Căminul avea și un cuptor, cu vatră din cărămidă arsă, în care se făceau copturile.
Pe patul acela stăteam și eu adeseori, căci avea pe el un macat frumos și puteam privi în grădina bunicilor, prin geamul dinspre apus și spre curtea interioară, prin geamul dinspre nord.

Grădina bunicilor se afla între bunici și familia lui nenea Ion Ion, (Ionel Cosoroabă). De acolo vedeam puțul cu cumpănă, care-mi apărea ca un om  credincios, îngenunchiat, aflat în rugăciuni și mătănii. Mi-a mai atras atenția un prun, nu prea înalt, dar cu o coroană mare, care  într-un an mă bucura cu prune grase, mari, vineții, iar anul următor mă dezamăgea că nu rodea și nu știam de ce. Credeam că m-a pedepsit pentru că m-am urcat în el, dar anul următor iar rodea și mă urcam pentru că-l iubeam. Și eu îl luam în brațe, dar nu puteam să-l ridic.

Curtea casei, văzută din fereastra dinspre nord îmi dădea posibilitatea să văd un agud mare, care-și întindea ramurile și pe acoperișul casei, agud care făcea fructe mari și de culoare negru-mov. Mă urcam în agud și mâncam cu multă poftă acele poama divine, care-mi astâmpărau și foamea. Cele mai coapte și mai frumoase erau cele de deasupra casei. M-am urcat acolo după ce tata mare nu mai era, căci pe când trăia l-am  am văzut o dată cât era de supărat că fratele meu Ion (Oani, cum îi spuneam), aflându-se  în agud,  era ocărât de tata mare: „Dă-te jos ghiavole! Iaca îți dau io ție, acuma!” Oani își vedea de treaba lui, ba și chicotea și se urca mai sus pe casă, să culeagă cele mai coapte agude de la vârfurile crengilor.

Nu pot uita o noapte de o frumusețe copleșitoare, cu lună plină, când se vedea prin curte ca ziua. Nu știu de ce, dar mămica și cu mine, ne-am culcat afară, pe un pat improvizat. Era așa de plăcut afară și așa de fericit sufletul meu, în culcușul de către mămica, dar la un moment dat m-am trezit, și, ca prin vis îl văd pe bunicul, parcă era o fantomă, îmbrăcat în alb și se sprijinea de obiectele de prin curte. Simțeam că ceva rău se petrece și am întrebat-o pe mămica:

Mămică, unde se duce tata mare?

Se duce la closet, Gicuță, îl doare burta.

Apucă și dormi, că e târziu, maică!
Am adormit repede, dar cu o apăsare pe piept și un nod în gât, din teama că bunicul se simte rău în continuare.
Dimineața, m-am trezit cam târziu și am simțit ca o forfotă prin curte și apariția vecinilor și rudelor. La un moment dat, am fost chemat în casa bunicilor și l-am văzut pe bunicul întins pe pat. Cu o voce stinsă și cu ochii pironiți pe mine, mi-a zis:

Didi, taică, du-te tu și trage-mi clopotul!

Eram tare îndurerat și serios, cum nu prea se întâmpla cu un copil de 6 anișori. Eram nedumerit că nu-i pot împlini rugămintea bunicului, pe care am realizat-o mai târziu că era spusă cu limbă de moarte. Oare de ce m-a rugat pe mine să-i trag clopotul? Cred că bunicul vedea în mine inocența unui copil cuminte, și că-mi simțea căldura sufletească.
De-o dată aflu că bunicul a murit și am auzit clopotul bisericii, cu un bangăt rar și apăsat. Fiecare bangăt venea ca o măciucă în capul meu. Am ieșit pe prispa din fața casei bunicilor, m-am sprijinit de galeria prispei, știind că se apropie vremea când vine fratele Oani, cu vaca de la păscut, și să-i dau vestea tristă. Când a apărut fratele i-am strigat: - Oani, a murit tata mare! Răspunsul lui golănesc m-a deprimat: - Las' să moară, tu-l în bot, c-a mâncat mălaiul tot!”
Nu întotdeauna istoria se repetă, poate că Dumnezeu a acceptat atunci vorba fratelui meu ca pe o inocență, ca nefiind spusă din suflet, ci doar așa ca pe o zicală populară și ca pe o bravură față de fratele mai mic. Dovadă că istoria nu s-a repetat a fost aceea că Oani l-a iubit foarte mult pe nepotul lui, Alexandru și acesta și-a iubit până la divinizare bunicul. Am observat asta, când la moartea bunicului lui, Alexandru, la cei 14 ani ai săi, a stat la priveghe, împreună cu mine la moartea bunicului său și l-am simțit foarte afectat.
Cine știe cum o să mi se întâmple mie, căci recunosc,  m-am cam lăsat dus de valurile tumultuoase ale vieții cu responsabilitățile de serviciu și numai sporadic le-am dovedit dragostea mea, cu toate că dragostea       de nepoți mi-a fost ca un cip implantat în suflet. Mediul de trăire modern, anturajele nepoților și pretențiile lor nu prea mi-au căzut bine ca raționament, considerând că dacă le alimentez unele pofte îi îndepărtez de un drum frumos pentru restul vieții. Am vrut să le fiu model, de cinste, corectitudine. Am vrut să fie mândri de mine prin ceea ce am lăsat în urmă pe parcursul vieții, dar astea poate le vor simți mai târziu când vor trece și ei prin furcile caudine ale problemelor vieții.
Pe când eram în preajma examenului de diplomă la Facultatea de Mecanică din Iași, l-am visat pe bunicul. A fost un vis frumos. Era întins pe pat, în camera în care și-a dat sfârșitul. Avea părul alb și chipul luminos. Cu o voce caldă mi-a spus că nu trebuie să dau examenul de absolvire a facultății, că urmează să mor. M-am trezit cu o stare de dubioșie, căci vedeam în acel vis chipul lui Dumnezeu care-mi decidea soarta. Aveam o suferință sufletească și o derută, încât nu știam ce am de făcut și cum să mă redresez.
A doua zi mergând de la căminul studențesc la  facultate, la trecerea  străzii, pe trecerea de pietoni eram extrem de prudent și aveam impresia că fiecare mașină sau tramvai are gânduri rele cu mine. Intrat în vâltoarea examenului de diplomă, în stresul în care am intrat mi s-a mai atenuat furtuna din creier, cauzată de visul pe care l-am avut c privitor la tata mare, dar ceva influențe nefaste am avut în calitatea prezentării lucrării.

Concluzii - Te-am iubit bunicule și te am și astăzi ca pe un model de dragoste între bunic și nepot!
Și mămica te aprecia foarte mult și era bucuroasă că după plecarea lui tăticu pe front, a avut cine să-i țină partea față de neînțelegerile cu soacra, cam inerente de obicei, prin tendința de dominare a soacrei asupra nurorii.
 Azi am cam aceeași vârstă cu matale când ai plecat la cele veșnice și mă așteaptă și pe mine, curând, sfârșitul. Nu știu unde voi merge și dacă sufletul meu are ochi și urechi. Credința noastră creștină îmi spune că voi fi distribuit, după ce faptele-mi vor fi cântărite cu balanța cea dreaptă a lui Dumnezeu. Nu pot să-mi dau singur un verdict, dar presupun că va fi greu de cumpănit balanța, că am mai păcătuit cu vorba, cu gândul sau cu fapta, cu voie sau fără de voie. Intenția mi-a fost bună și mi-am supervizat totdeauna cinstea, însă de multe ori, socoteala de-acasă nu se potrivește cu cea de pe piața vieții. Oare te voi revedea vreodată, să-ți mărturisesc dragostea ce ți-am purtat și ce o mai port? Mi-e dor bunicule de matale!

MAMA MARE

Despre mama-mare pot spune mai mult, dar ceva mai searbăd, căci nu mi-a aprins acea lumină a sufletului ca tata mare. Poate că am fost influențat și de supărările mămichii, nemulțumită de comportarea bunicii față de dânsa.
Pe mama mare am cunoscut-o mai mult decât pe tata mare căci a trăit cam între anii 1872 – 1964, deci a murit când eu aveam ceva peste 25 de ani. După ce a murit tata mare, din cauza nesuportării reciproce a conviețuirii cu mămica s-a mutat la ginerele ei, Neculai Dedu, un om blând și primitor, care nu cred că s-a contrat vreodată cu mama mare. A stat  acolo până prin anul 1950, după ce s-a întors tăticu din lagărul rusesc.
O vedeam pe bunica numai în vacanțe, căci de prin toamna anului 1950 am mers la Gimnaziu, la Scurtești, locuind la internat, apoi la Școala Medie Tehnică Sanitară din București ș.a.m.d.
Cred că era cam închisă în sufletul ei, cine știe ce gânduri sau vise o măcinau, dar cu anumite ticuri își alina stările sufletești, părând chiar veselă. Șuiera ușor și-și mișca permanent degetele de la picioare. Poate că și asta i-a prelungit viața până pe la 92 de ani.
După venirea pe lume a fratelui Nicușor, avea misiunea de a-l legăna, când trebuia culcat. M-am convins prin propria experiență că nu era o treabă ușoară, dar bunica avea rezistența și buna dispoziție. Poate că bunica vedea în pruncul Nicușor, pe băiatul ei Neculai, pe care-l legănase, cu multă dragoste, când era prunc, și pentru că i-a fost copilul care i-a adus multă bucurie pentru școala de cântăreți, absolvită cu succes și că devenise cineva  apreciat de sat în calitatea lui de cântăreț bisericesc și mai apoi, la întoarcerea din prizonierat, a devenit sanitarul satului (domn doctor, cum îl admira lumea satului)
Îmi poveste bunica, că într-o noapte, după ce a rămas singură, au vizitat-o hoții și s-a cam speriat, dar nu prea au avut ce lua și au plecat.
Un episod hazliu și nu prea, am avut cu bunica la culesul viei, care era situată lângă puțul lui Cosoroabă. Mama mare se muta de la un butuc la altul cu un taburet. La un moment dat când să se așeze i-am tras taburetul și a căzut. Nu s-a necăjit ci a râs zicând : „Îu, maică, căzui cu haida-n sus!” Ne-am amuzat toți, dar poate că gestul a fost necugetat, însă bunica s-a bucurat că e luată în seamă.
Cu înaintarea în vârstă a cam început să ridice niște pretenții stupide, deși vremurile se schimbaseră și pământul era preluat de Cooperativa Agricolă. Era nemulțumită că nu i se dă partea de recolte de pe pământul ei, că ea n-a mai băut vin de demult (le cam avea cu băutura, și își cam pierdea echilibrul) și-i tot dădea așa, cu toate explicațiile date de tăticu, încât s-a ajuns că și tăticu (fiul ei iubit) nu-i mai suporta mofturile și o certa.
Nu mai știa de puditate și în loc să meargă în cabina closetului, să se așeze pe scaun, mergea prin grădina mare și putea fi văzută din curtea casei cum își ridica poalele de la spate și își golea treaba mică și pe cea mare, fără a gândi că are spectatori pe descendenții ei, cuprinși de uimire, curiozitate, milă și repulsie.
S-au întețit tot mai mult cuvintele grele ale bunicii, care deveneau ca picăturile chinezești, scoțându-i din răbdări pe mămica și pe tăticu. Reproșurile bunicii erau cam așa: „Unde-i pământul ngheu?  Eu n-am mai băut de mult un pahar de hin, n-am mai mâncat de mult.” Cuvintele astea le repeta de câte ori o vedea pe mămica.
Am întrebat-o pe mămica: „Mămică se vaită mama mare că nu a mâncat, că ar vrea să bea un pahar de vin, că n-a mai băut de mult.” Mămica mi-a spus: „I-am dat, maică, dar a devenit tare răutăcioasă și mă necăjește.”
Pe la vârsta de 91 de ani, mama mare, și-a rupt piciorul și problemele i-au fost tot mai mari. Și acum mă gândesc cu durere, cum i-a fost să o ducă o iarnă în bucătăria casei, pe un viscol, fără a se putea deplasa, în întunericul acela. Era un fel de moarte a minții.
În vacanța acelui an am vizitat-o pe bunica în bucătărie și am rămas îndurerat de jalea în care se afla. Nu prea mai avea chef să stea de vorbă. Probabil că o durea tot corpul și mai ales acea fractură. Mă întrebam oare cum se dă din pat și se așază pe olița de noapte, într-un picior bătrân și într-un toiag prăpădit.
Mămica mi s-a destăinuit: „Măi Gicuță, mi-e tot mai greu cu măta mare! Nu mai poate să umble dar are gură mare și nici nu-și mai dă seama ce face și face lucruri urâte, cu mare răutate. Într-o dimineață, i-am găsit cămașa de noapte, cu murdărie, căci făcuse pe ea, în ceaunul de mămăligă. Zice mereu că nu are ce mânca, dar pe sub perne are bucățele de pâine. De fapt o preocupă mai mult băutura. De un timp încoace îi dau și, mai mult doarme.”
Am acceptat motivația mămichii, dar reflectând acum, îi dau dreptate și mamei mari, care la acea vârstă și cu piciorul rupt, poate că durerile îi sfâșiau sufletul și mai era durerea însingurării în acea bucătărie.
În vara anului următor s-a stins mama mare în durerea ei și-n singurătatea apăsătoare.
Am fost impresionat neplăcut de ritualurile înmormântării.
Se simțea ușurarea tuturor că au scăpat de o așa „pacoste”. La priveghe, era o voioșie neverosimilă pentru mine. Se bârfea se făceau glume pe seama mortului. Desigur că toată tevatura asta era udată cu tescovină . Fata ei cea mare, mama Neaga era în centrul distracției, făcând glume macabre. Îi lua mâna mamei ei și râdea: „Îu, s-a sculat mama!”  „Halal fiică, monșer!, ar fi spus Caragiale.
Slujba de înmormântare s-a făcut acasă și de asemeni a fost un bluf. Mi se părea că toată lumea era radioasă, ușurată de o povară. La cântarea veșnicei pomeniri, parcă se dansa.
Doamne, cât de răi sunt oamenii, cu un bătrân, care chiar de a avut și unele greșeli stresante, a lăsat în urmă o averea pentru țară: un fecior, care urma să fie mană cerească pentru familie și pentru satul său, două fiice cu mulți nepoți bine văzuți de sat.  

		Concluzii - Cred că a fost o fată frumoasă, șatenă, cu ochii albaștri și o femeie harnică, dar vremurile tot mai grele și neputințele tot mai mari, au făcut-o să-și adapteze comportamentul doar spre autoconservare. A avut probleme grele, dar a fost echilibrată, poate chiar că multe greutăți le-a considerat ca hărăzite de soartă: băiatul ei Neculai, prizonier la ruși, timp îndelungat; fata ei Fira, a murit de tetanos, la doar 38 de ani, vremurile grele... Simt nevoia să-mi cer iertare dacă n-am fost mai apropiat de bunica. Poate mă aude Dumnezeu și mă iartă. Îl rog pe bunul Dumnezeu să o odihnească în pace.

2.- BUNICII DUPĂ MAMA

TATA MARE

Nu am apucat să-l cunosc. Am aflat de la mămica, doar că după ce a avut doi copii: pe unchiul Gheorghe Petrea (dar de fapt numele de familie îmi este neclar, căci am aflat și de numele de familie Grigore) și pe mămica Sanda.
 În 1915, bunicul a plecat în primul război mondial și i s-a pierdut urma pe la Mărășești. Se poate considera că și-a vărsat sângele pentru pământul patriei ca mulți eroi ai vremurilor acelea. Mai marii țării i-au împroprietărit familia cu ceva pământ, dar nu s-a făcut atâta tam tam, ca după așa zisa revoluție din 1989, după care au fost boieriți  mulți neisprăviți, care au ieșit de gură cască în stradă, sau nici n-au participat și, cu gura mare au intrat în găști, în care s-au susținut unul pe altul că au participat. Doamne, ne-ai luat un jug greu, al comunismului, dar ce ne-ai dat în loc?
Oare ce-o fi fost în sufletului bunicului, când de foarte tânăr se afla în fața armatei germane, cu toții deciși de a-și pierde viața. A murit ca în fața unui pluton de execuție, dar trupul lui a fost ca un baraj pentru alte vieți, încât țara a reușit să iasă victorioasă. Poate că a fost menționat ca erou la grămadă, dar nu e normal ca eu să nu aflu despre el, personal, nimic.

MAMA MARE

		Nici pe mama mare n-am cunoscut-o, dar am o fotografie, care parcă vorbește, cu chipul încețoșat de amărăciunea care a măcinat-o de pe la 20-21 de ani, rămasă fără sufletul ei pereche, pierdut în război. A trebuit să crească singură cei doi copii, Gheorghe și Sanda și să le facă rost în viață. Pe chipul ei se poate citi  dârzenia  înfruntării destinului.   Mi-a spus mămica, despre greutățile acelor vremuri, despre zbaterea bunicii de a-și vedea copiii mari și la casele lor, despre casa părintească care a avut de suferit din cauza erodării de apa râului Buzău  a malului, că trebuie să spun, casa   era  situată foarte aproape de râpa care dădea spre apa Buzăului și plutea în aer o catastrofă de a se surpa malul cu casă cu tot. A mai durat și după moartea bunicii, nu se surpase, și locuia în casă unchiul Gheorghe (zis Curcă). Mi-a povestit mămica, despre paralizia bunicii, care și-a petrecut ultimii ani la pat, fiind  îngrijită de mămica.

 Îmi imaginez chinurile bunicii până și-a dat duhul la numai 38 de ani. Oare cine-i dă înapoi bunicii anii pe care ar mai fi putut să-i trăiască dacă bărbatul nu i-ar fi murit pe front și n-ar fi suportat atâtea greutăți și suferințe?

Oare mămica în ce situație se afla când îngrijea (de altfel cu dragoste și răspundere), de draga ei mamă și de trei copilași?
Ar trebui ca imnurile eroilor să-i cuprindă și pe cei rămași acasă să ducă greaua povară a creșterii copiilor și care au muncit de s-au spetit pentru cultivarea ogoarelor și păstrarea credinței în Dumnezeu.