|
---|
Mircea Iordache Arborele GenealogicB). Parintii, frații și sora,verișori și verișoareTĂTICU
S-a reinventat după 1949, de la 36 de ani, când și-a găsit familia în mare sărăcie și foarte repede i-a redat vigoarea, iar el a devenit tot mai activ, pasionat de ambele profesii ale lui (cea de cantor și cea de oficiant sanitar, aceasta din urmă fiind obținută în timpul serviciului militar). A performat în ambele. În calitatea de cântăreț bisericesc cânta dumnezeiește, căci avea o deformație a laringelui care-i favoriza glasul. În calitatea de oficiant sanitar a avut numai cuvinte de laudă de recunoștință și de mulțumire. Din relatările celor care l-au cunoscut am dedus înalta apreciere de bonomie, corectitudine, profesionalism, dăruire pentru vindecarea trupurilor și sufletelor pacienților, și alte multe elogii cu nominalizarea faptelor comise. Dacă aș glumi, eu fiind foarte mult despărțit de familie, aș putea spune că nici nu-mi dădeam seama că am avut un tată atât de valoros. Certitudinea valorii lui mi-a venit din faptul că în zonă era considerat domnul doctor Iordache și că era apreciată valoarea lui prin procedee numai de el știute, ținând cont și de obiceiurile străbune. Peste toate, notorietatea i se poate deduce și din faptul că strada pe care a locuit, lungă de cca 1,5 Km, a fost numită Str. Neculai Iordache.
|
Tăticule, dacă ai ști cât îmi e de dor,
Taticu |
Chiar cu ochii aceia de copil, care vedeau încă prin ceață, am fost impresionat de imaginea lui tăticu, atunci când l-am observat pentru prima dată, stând în picioare, în tinda casei bunicilor, lângă hambarul de făină, când bea un pahar cu lapte, cu covrigi. Cred că aveam atunci ceva peste 2 anișori.
Și până atunci, tăticu a existat în viața mea, dar eu nu aveam percepția de a-l vedea, iar după acea frumoasă imagine, mult timp mi-a rămas ca un vis, care s-a transformat în realitate abia pe când aveam aproape 10 ani, când a revenit acasă după un prizonierat în gulagul roșu, de cca 7 ani. Cred că multe s-au petrecut în sufletul lui tăticu pe perioada războiului și a prizonieratului, numai el și Dumnezeu cunosc lupta pentru supraviețuire și dorul de a se întoarce acasă la copii și la nevastă. Avea misiunea de la Dumnezeu să-i mai aducă fericire soției lui, s-o iubească așa cum a jurat în fața Sfântului Altar. A reușit să o protejeze împotriva suferințelor trupești și sufletești, să-i preia multe responsabilități în asigurarea condițiilor de viață și în formarea copiilor, pentru a deveni oameni realizați în viață.
Sosirea lui tăticu o vedeam ca pe un dar de la Dumnezeu, în ziua de Crăciun a anului 1948. Astăzi gândesc că a existat o iubire cosmică, curată, între sufletele noastre. Prin ofurile mamei și prin rugăciunile ei, prin neajunsurile materiale ale copiilor și dorul lor de a avea tată, sufletul pereche al lui tăticu, condus de bunul Dumnezeu s-a întors acasă.
Starea de plâns în care ne aflam la sosirea lui tăticu, s-a transformat, în câțiva ani în stare de siguranță și de fericire.
Am fost și suntem mândri de realizările din viață ale lui tăticu:
-
În calitatea de cântăreț bisericesc avea o voce divină,
-
În calitatea de soț, a știut să o facă fericită pe mămica, implicându-se în toate treburile vieții de familie, și în mod deosebit în formarea copiilor pentru a le asigura un viitor frumos,
-
În calitate de tată a însemnat pentru noi un model de părinte, dar și un prieten, cu suflet de copil,
-
Ca oficiant sanitar și-a depășit mult statutul, ajungând să fie considerat doctorul satului. Prin felul în care a răspuns sătenilor, zi și noapte, și i-a lecuit de boli, uneori prin metode proprii, a fost foarte apreciat de sat și de comună. Drept recunoștință, satul, prin reprezentantul ei, d-na Adina Bădescu, în calitatea de primar al comunei, până în 2012, a dat străzii pe care a locuit tăticu, numele de Str. Iordache Neculai.
Părinții oferă dragoste absolută pentru copii
|
Și când copiii lor sunt cuprinși de slăbiciune, Părinții îi învață să o transforme în putere, Tații sunt vecini, iar mamele sunt prietene, Familia formată e cea mai importantă avere. MI |
---|
MĂMICA
Se aud multe prin lume despre mame fără suflet care nu merită să li se spună mamă. Definiția de mamă și-o merită majoritatea femeilor, datorită unei gene de dragoste și sacrificiu, implantată de Dumnezeu.
Cam prin vara anului 1946, era foamete și mămica se lupta să ne asigure mâncare la cei doi iezi rămași acasă, eu și surioara Olica. Mergea să lucreze, cu ziua, în gospodăria fostei învățătoare a dânsei, Tudorița Dumitrescu și aducea spre seară câte ceva de mâncare: o bucățică de brânză, cam o jumătate de litru de lapte și un pic de pâine. Aș repeta vorbele mămichii de mii de ori, poate că pricep și nepoții mei, cât și alți copii, traiul greu al vremurilor trecute, strădaniile mamelor de a-și hrăni copiii și vorbele de duh, cu caracter educativ. Poate în felul ăsta își vor prețui mai mult părinții și vor vedea altfel, decât mulți copii ai acestui veac 21, să prețuiască munca, să prețuiască bunurile ce le au, să nu facă risipă și dezmăț.
Când mâncam ceea ce ne adusese mămica de la Doamna Dumitrescu, și ne punea lapte într-o strachină, mămica ne spunea: „Luați, mamă și mâncați, dar mâncați încet ca să vă săturați!” Și acum îmi vine să plâng la amintirea acelor vorbe.
Mămica mânca foarte puțin dar se vedea treaba că se sătura de bucuria că ne-a hrănit pe noi să putem dormi liniștiți.
Avea mămica vorbe de încurajare, dar și de educație, ca atunci când noi vom fi mari să avem grijă de ea. Ne recita niște versuri, despre o rândunică cu șase pui, despre care am aflat mai târziu că a fost scrisă de Vasile Militaru.
Avea perfectă dreptate poezia, avea perfectă dreptate și mămica. Noi, copiii ajunși în zborul vieții, ne-am lăsat unul pe altul, în privința grijii de părinți în clipele grele ale bătrâneților lor. Nu am reușit să le asigurăm o asistență medicală la timp, încât s-au dus, cum s-au dus, cu singurătatea lor și în chinuri.
Pentru mine mămica a avut, parcă, ceva special, întrucât îi semănam bine. Nu se ferea să spună față de toți despre mine: „Gigi e băiatul meu!” Iar când i-am spus că vreau să merg la facultate, a fost principalul meu susținător și se lăuda prin sat că „Gigi al meu este student și o să ajungă inginer!” Era fericită că cineva din casa noastră a mers atât de departe cu studiile, iar în vacanțe mă alinta cu mâncăruri care-mi cădeau la suflet: friptură de pui cu mămăliguță și usturoi; tocăniță de pui cu mămăliguță; ciorbă de fasole acrită cu corcodușe sau cu aguridă; pepeni verzi și pepeni galbeni; roșii cu caș de vacă, un caș care numai la Dâmbroca am întâlnit; scovergi – un fel de gogoși; brânzoaice și altele. Îmi povestea de toate necazurile ei, despre neamurile care se purtau urât, și alte cele.
Totdeauna, când soseam acasă, o luam prin surprindere și nu mai putea de bucurie, iar când plecam mă conducea cu privirea până la șosea (cam 700 de metri). Mai târziu, când a mai îmbătrânit ne simțea lipsa tot mai mult, iar când plecam mă întreba: „Gicuță, mamă, când mai vii?”, făcându-mă și pe mine să lăcrimez.
În 2008 la fosta casă părintească,împreună cu fratele Nicușor |
Strada Neculai Iordache(unde se află casa parintească) |
---|
Perceptii de copil
Când am început să văd în jurul meu, cam de pe la trei anișori, mă aflam în brațele mămicii, mă simțeam în mare siguranță. Acolo nu mă putea atinge nimeni, eram doar cu mămica, cu mânuța la sânul ei, cu toate că încetasem de mult să mai sug. Cred că percepțiile mi se deșteptau numai în anumite situații mai speciale. Așa mi s-a întâmplat și pe la 5 ani, când mă aflam pe pragul casei și am dat de o sticlă pe care am vărsat-o pe mine și am trecut printr-o comă, după care m-am trezit în brațele mămicii, îmbrăcat într-un costum de lână, albastru, și i-am văzut ochii speriați de mamă și cu un licăr de fericire că puiul ei a ieșit din ghearele morții. Curios mi-a fost și faptul că am avut o licărire de imaginație în care vedeam un om îmbrăcat în negru, care spunea ceva și mi-a dat cu o linguriță ceva care mi-a dat putere, pentru câteva clipe după care am căzut din nou în noaptea minții.
Mi s-a spus după câțiva ani că mă fripsesem cu acid fenic pe burtică. Șocul acela a reușit să mă trezească din inconștiență.
Oare ce-o fi simțit mămica în clipele acelea groaznice, când vedea că se stinge flacăra vieții puiului ei?
Doamne, cât mai suportă bietele mame pentru copiii lor! S-a dovedit că zodia de leoaică a mămicii a reușit să depășească mari greutăți. A întrebat pe la bătrânii satului, ce se poate face pentru arsura aia a mea, care-mi cuprinsese toată burtica, și cu ce mai știa și ea, a dat de leacul potrivit pentru vindecare. A cules de pe câmpul de la marginea satului (căruia i se spune După Oboare), flori de cicoare și a preparat o alifie, cu care m-a uns și m-a vindecat încât s-a șters orice urmă de arsură.
Asta-i mai trebuia, pe lângă plecarea bărbatului ei pe front, și cu bolile hormonale care o măcinau. Nu mai știa nimic de bărbatul ei, dar avea speranța că Dumnezeu îl va ocroti, și se va reîntoarce la nevastă și la copiii lui, să-i apere de boli, de foamete și de iernile aspre, pe care ea, ca o sărmană femeie, nu avea puterea să le înfrunte de una singură pe toate. Plângea și se zbătea ca o leoaică să-și apere puii. Pe atunci din cei trei pui eram numai doi acasă, eu și surioara Olica. Fratele cel mare Ionel (Oani, așa cum îi spuneam eu), se afla la Colegiul Militar de Orfani de la Huși și mai apoi la Târgoviște.
Ce o fi fost în sufletul mămicii, în iarna aceea, când troienele de zăpadă au astupat toate ieșirile din casă, iar pe fereastră nămetele mai lăsase vederea afară doar de o palmă. Ce putea să facă? Plângea și se ruga: „Neculae, Neculae, întoarce-te la copiii tăi și salvează-ne că murim în casă!” „Doamne, Dumnezeule, Te rog să faci o minune să fim salvați din necazul ăsta, că nu am ce să le dau copiilor să mănânce, nu mai am lemne de pus pe foc. Nu ne lăsa Doamne să murim! Ce o să zică Neculai când o veni și o găsi casa pustie?” Noi, copiii, urcați pe plita sobei care era doar călduță, schelălăiam ca niște cățeluși lihniți de foame. Eram în ton cu mămica și, plângând, am adormit. M-am trezit la familia gospodarului Constantin Dumitru (Pușcoi). În căldura camerei, care ținea loc și de bucătărie de iarnă, m-am trezit încet, încet, într-un fel de paradis, că așa vedeam eu cu ochii copilului lihnit de foame. Mămăliga clocotea așa de frumos, avea o muzică a ei, creată de bolborosirea ei pe foc, de răbufnirile vulcanice și de stropii aruncați în sus. A fost cea mai frumoasă mămăligă pe care am văzut-o în viața mea. Și, până să fie gata mămăliga ne-a copt mătușa Zamfira, turte pe plită. Le-am savurat ca pe cele mai bune bucate din viața mea. A urmat tradiționala mămăliguță cu un fel de caș de vacă, care numai la Dâmbroca are perfecțiunea gustului. Bucăți de brânză erau înfipte în mămăliguță, așa cum văzusem și la bunicul.
Eroul salvării noastre a fost flăcăul Ionică al lui Constantin Pușcoi, căruia îi voi fi recunoscător toată viața. Toată viața lui a fost un om de ispravă și a plecat la Domnul, lăsând în urmă cuvinte de laudă și doi fii, care la rândul lor s-au străduit să ducă mai departe steagul omeniei.
Un alt șoc am avut tot pe la 5 ani, când în mintea mea de copil, am primit îndemnul de la surioara Olica să beau o căniță de țuică îndulcită. Atunci am deslușit-o și pe surioara mea, cum stăteam amândoi la fereastră cu câte o ceșcuță de țuică îndulcită, și priveam în curtea interioară, către grajd.
Nu aveam vreo atracție pentru țuică, dar aceea era dulce și aș putea spune că surioara mea m-a dus cu zăhărelul. Dar ce, mintea ei de copil, la cei opt anișori știa ce face? A băut și ea, dar numai o ceșcuță, pe când eu am rugat-o să-mi aducă o tragă (o țevișoară, făcută din stuful de pe grajd. Butoiul cu țuică se afla în veranda dinspre drum. M-am urcat pe butoi și am tras câteva guri, după care am căzut de pe butoi și am devenit tot mai tulbure. Am mers la drum și m-am așezat lângă gard. Trecea lume pe drum și eu vedeam dublu și tot mai încețoșat. Încercam să-mi ridic pleoapele cu mâna, dar nici mâna nu mă mai asculta. Apoi n-am mai știut de mine, până seara, când m-am trezit pe pat, învelit cu șalul pufos al mămicii. Am aflat de la mămica ce-am mai făcut după ce n-am mai știut de mine. Am mers în grajd unde era vaca și vițelul. Tata Vasile Luntraru, vecinul nostru, crescut de tata mare, m-a văzut în grajd și i-a spus mămicii: „Fă, Sando, ce are băiatul ăsta, că prea umblă împleticit prin grajd și i-o da vaca vreo copită!” Mămica a aflat de la Olica ce se întâmplase și i-a dat o smotoceala corespunzătoare, că doar ea m-a îmbiat să beau. Mi-a stors mămica balegă de cal pe nas și m-a lăsat pe patul din odaie, într-un somn adânc (cred că a fost o comă alcoolică). Se zice că tot răul este spre bine. De rușine față de mămica și înțelegând că țuica face rău, n-am mai pus băutură în gură până pe la 19 ani. Și astăzi am reținere împotriva băuturii și, dacă beau un păhăruț de vin la masă e mult, iar câte un păhăruț, cel mult două, de țuică beau numai la chefuri.
Vârsta de 5 ani mi-a fost plină de
Prin toamna anului 1948, ne-a bântuit o secetă cumplită, și stăteam foarte rău cu mâncarea. Mergea biata mămică, ca slugă la fosta învățătoare a ei, Tudorița Dumitrescu, care avea o bună stare materială. Se întorcea mămica seara cu o jumătate de franzelă, cu vreo jumătate de litru de lapte, cu puțină brânză și era triumfătoare că în seara aia reușise să ne aducă ceva de mâncare, să nu adormim nemâncați. Ne așezam la masă, ne dădea cu porția, mie și surioarei mele. Într-o strachină punea laptele, ne mai dădea și câte o bucățică de brânză și ne spunea:
„Mâncați încet mamă, că așa o să vă săturați!” Oare știu copiii de azi ce înseamnă o foame atât de severă? Azi, cu toată sărăcia, sar în ajutor vecinii, sau unii sunt nevoiți să cerșească, dar lumea este milostivă și le dă. Lumea de azi nu știe să facă economie, dar la risipă se pricepe foarte bine.
Tăticu
Pe tăticul abia după 3 anișori l-am observat, dar nu aveam aceeași atracție magnetică, ce-o aveam față de mămica. Îl admiram, că-mi apărea ca ceva divin, frumos, cu chipul cald. Eram fascinat de acea viziune, încât simțeam că plutesc, în aerul încăperii. Ce păcat că a plecat de lângă noi, la război și s-a întors abia pe când aveam aproape 10 ani.
Mi-a povestit mămica despre cum se juca tăticu, de-a v-ați ascunselea cu noi, pe când aveam vreo trei anișori, că fiind concentrat în armată pentru războiul de recucerire a Basarabiei, a primit câteva permisii înainte de plecarea pe front din iulie 1942. De fapt numai eu eram cel ascuns de tăticu, iar Oani și Olica trebuiau să mă caute. Era prea simplu pentru fratele și sora mea, că eu strigam: „Iote-mă aici Oani! Iote-mă aici Olica!”
Amuzamentul era acela că eu singur mă deconspiram. Tăticu, cu înjurătura lui, folosită față de cei dragi, îmi zicea: „Taci, tu-ți Noru mă-ti, nu mai spune unde ești!”
Pe tăticu l-am revăzut de-abia în decembrie 1948, chiar în ziua de Crăciun. A fost cel mai frumos dar, din viața mea, pe care Moș Crăciun l-a oferit familiei noastre.
Era mare secetă, dar de Crăciun, tot românul reușea să aibă ceva mâncăruri cu de ale porcului. Numai mămica știe cum a făcut rost de ceva carne și ceva mălai. Cred că tot de la fosta ei învățătoare, Tudorița Dumitrescu.
A fost una dintre cele mai fericite zile din viața mea. Eu și cu Olica, stăteam pe lângă plită și admiram cu mirosul și cu auzul, sarmalele cum clocoteau, aproape de terminarea fierberii și, nu cred că altcineva știa să facă sarmale mai gustoase ca mămica.
Fratele Oani, trăgea vaca s-o ducă la puț, pentru adăpat. Vaca noastră, Țiganca, era tare încăpățânată și se poticnea împotriva mersului. |Probabil că, nici Oani nu avea harul de a o îmbia cu blândețe, ci îi smucea lanțul și, biata vacă deși avea rosături sub coarne, se speria și smucea să scape de infractorul de Oani. Dar, Țiganca i-a dat lui Oani o lecție de bună purtare, de putea să-l termine. În anul următor, Oani avea misiunea să meargă cu vaca. El purta vaca pe lângă lanurile de porumb și o lăsa să mai muște câte un știulete. Dintr-o năstrușnicie și nechibzuință și-a legat lanțul vacii pe după mijloc. Așa ceva putea să-i fie fatal, că vaca s-a speriat de la vreo smucitură a lui și a luat-o la goană prin porumb, târându-l pe Oani și numai o minune a făcut-o să se oprească.
Deodată, a intrat pe poartă și a venit lângă ușa din spate nenea Vasile Ciucea, cu bicicleta (raritate la vremea aceea). El era prieten cu tăticu. Am ieșit cu toții în prag, iar Oani a rămas să caște gura , să vadă despre ce-i vorba.
Nenea Vasile Ciucea îi zice mămicii: „Sando, cât îmi dai să-ți dau o veste?” „Hai, spune, nu mă chinui!” i-a zis mămica. „Sando, vine Neculai, este la Buzău!”
De la treptele casei noastre se putea vedea la treptele vecinilor și acolo mama Veta, o numeam noi, asista la ce spunea nenea Vasile Ciucea.
„Țață Veto, țață Veto, auzi că a venit Neculai!”, iar ne-a Vasile Ciucea completează ceea ce avea de spus: „Dar ia uită-te în fundul grădinii!”
Am tresărit cu toți ai casei, dar am rămas ca muți de emoție. Eu, eram mai reținut, că-l știam ca dintr-o poveste, dar mămica cred că era să leșine de fericire. I s-a întors bărbatul din lagărul rusesc și de-acum grija creșterii copiilor nu mai stă doar pe umerii ei și, tot atât de important era și faptul că i-a venit iubirea vieții ei și că dragostea își va relua cursul că doar avea numai 35 de ani.
Printre clucile ciocanilor de porumb, din grădina mare, am văzut că apare un bărbat chipeș, îmbrăcat într-un costum de pufoaică. Eram zăpăcit din cauza emoțiilor și nu mai vedeam nimic, parcă mi-a adormit mintea. Abia în casă mi-a revenit imaginea și, parcă-l văd pe tăticu cum m-a luat în brațe și nu mă mai cunoștea, că doar nu mă văzuse, decât la 3 anișori și, între timp, m-am schimbat mult. Pe Oani și pe Olica i-a recunoscut mai repede. Oani era deja un flăcăiandru de 15 ani, iar Olica, o domnișorică de 13 ani.
Nu știu de unde avea tăticu vreo câțiva lei, că a mers cu noi să ne ia bomboane de la cooperativa satului. Cred că până atunci n-am mai mâncat bomboane și-mi părea ceva de nemaipomenit.
Pentru o perioadă scurtă, tăticu și-a reluat funcția de dascăl și avea o voce minunată, domina strana și, cânta mai bine chiar și decât părintele Ghenciu, nașul meu cu tăierea moțului (un smoc de păr). Cel mai mult m-a impresionat slujba Învierii Domnului, din primăvara anului 1949. Din punctul de vedere al regimului comunist, aflat la putere (și așa avea să fie ceva mai mult de 50 de ani), noi elevii nu aveam voie să mergem la biserică, dar regulile nu erau chiar așa de stricte. Am mers mai mulți copii să cântăm la Prohod.
Noi, copiii, am fost urcați în balconul bisericii și așezați la 3 sau 4 mese, câte 4 la masă, stând în picioare, iar la strană se aflau câțiva dascăli, printre care și tăticu. Slujba a fost fascinantă, înălțătoare. Fiecare grup de câte 4 copii, cântam o strofă din prohod, apoi intra în rol strana, apoi altă grupă și se continua până la încheierea Prohodului.
Peste toți domina vocea lui tăticu și eu eram foarte mândru de asta.
După sosirea acasă a lui tăticu, am început să cunosc câte ceva din tainele creștinismului. M-a învățat să cânt solfegiul grecesc cu notele respective și 1-2 cântece pe notele grecești. Notele erau cu tonalitățile solfegiului românesc (do re mi fa sol la si do), pe când solfegiul grecesc avea notele: che di ga vu pa ni zo che. (do re mi fa sol la si do)
Unul dintre cântecele pe note grecești suna cam așa:
Che di ga di ga di che di ni ni zo che? Ni zo ni pa ni zo che di ga vu pa, ș.a.m.d.
M-a învățat tăticu și cântece rusești, spre exemplu: „Mama ia na șofera liubliu”: Mama ia na șofera liubliu / mama ia na șofera paidu / soferțelu cuzlămaiu, / ia pegoro dugădaiu / mama ia na șofera liubliu.....
Alt cântec era: Șiraca strana maia radnaia (Nesfârșită-i țara mea iubită).
Tăticu și-a statuat profesia de oficiant sanitar, printr-un examen teoretic susținut la București. A fost repartizat undeva pe la munte, în comuna Urlători și de acolo ne trimitea fructe. Eram fascinat de gustul prunelor și perelor, încât, într-un acces de naivitate, deși nu aveam decât vreo 11 ani, i-am zis mămicii: „Mămică, eu cu o munteancă am să mă însor!”
Apoi, tăticu s-a mutat cu serviciul la Scurtești, unde a trebuit să mergem și noi, copiii (eu și Olica), la gimnaziu. Se înființase internat la școala din Scurtești, și am primit, eu și Olica, locuri la acel internat. Nu erau condiții bune, dar nouă copiilor ne plăcea să locuim la internat. Condițiile alea proaste așa cum erau, tot depășeau cu mult situația din perioada foametei.
Drumul de la Dâmbroca până la Scurtești ni se părea cam lung, dar veneam acasă Sâmbăta. În vreme de iarnă era foarte greu pentru doi copilași fragili. Tăticu făcea zilnic acel drum pentru a merge la serviciu.
Într-o zi de iarnă, lunea, a trebuit să mergem la școală, împreună cu tăticu. De fapt nici nu am fi putut să mergem singuri, că era un polei, ca un adevărat patinoar și un vânt care ne spulbera, cu direcția spre râul Buzău. Nu știu de unde a învățat tăticu protecția împotriva patinării că ne-a bătut un fel de ținte pe tălpile ghetelor.
Cu toate țintele, vântul vuia năprasnic și aproape că ne lua pe sus, având și norocul că ne mai propteam în stâlpii de telefoane. Mergeam foarte aplecat să pot face față rafalelor de vânt. Nu voi uita nicicând acea bătălie cu vântul și cu poleiul.
La Scurtești, tăticu se descurca foarte bine în calitatea de oficiant sanitar și era apreciat de toată lumea, pentru ingeniozitatea lui de a diagnostica multe boli și de a le găsi leacuri. Era foarte apreciat și de medicul de circumscripție.
Nu prea ne vizita la internat, dar simțeam că avem o susținere morală.
Pe când aveam vreo 12 ani, vara, în vacanță mergeam pe la vecinul nostru nenea Ion Ion (poreclit Cosoroabă), care avea crâșmă în curte și veneau mulți săteni să se cinstească la el. Eu, copilul de 12 ani, puneam ochii pe câte o bicicletă din aia cu ghidonul jos, ca pentru dame și mă tot chinuiam să învăț a merge, dar cam fără să mă așez în șa, că eram prea mic. Posesorii bicicletelor, deși nu le ceream voie, mă lăsau să le plimb bicicletele, din respect pentru tăticu.
Tăticu și-a cumpărat o bicicletă Harcov, foarte frumoasă și ținea la ea ca la ochii din cap, dar tot ca la ochii din cap ținea și la mine și într-o zi a ieșit pe uliță cu bicicleta și m-a chemat și pe mine, că voia să mă învețe să merg pe ea. M-a urcat pe șa și nu ajungeam la pedale, pentru care mă împingea de la spate, cerându-mi să-mi țin echilibrul. Eram cam uluit și emoționat, încât după câțiva metri am căzut, iar tăticu a căzut peste mine, lovindu-se la coaste în ghidonul bicicletei. A fost dezamăgitor pentru mine că l-am dezamăgit pe tăticu.
Au fost și alte evenimente din viața mea legate de scumpul meu tată, dar cele menționate mai sus mi-au marcat copilăria, întărindu-mi caracterul, având un foarte bun model în tatăl meu
Eroii mei au fost și vor rămâne părinții mei,
Nu există prietenie sau dragoste mai mare
Ca dragostea unui părinte pentru copiii săi,
Iubirea pentru copiii lor e fără asemănare. (MI)
FRAȚII ȘI SORA
Ion IORDACHE
11.aug.1934 – 13.nov.1997 |
Frumosul meu frate, pe ce meleaguri cerești umblă sufletul tău? Știu că ai avut păcate omenești, legate de poftele inimii și de reacțiile de apărare pentru a-ți arăta intențiile bune, pe care nu întotdeauna puteai să le înfăptuiești, dar Dumnezeu e bun și poate te așază în grădina drepților, întru fericire veșnică. Îmi aduc aminte de perioada copilăriei mele, când îmi erai idol și știai să-mi povestești frumos despre aventurile tale. Îmi dădeam seama că printre adevăruri îmi strecurai și minciunele dar îmi plăceau că mă făceau să visez adevărate romane de viață. De-a lungul vieții mi-am dat seama că ai avut un suflet mare, plin de iubire pe toate planurile. Te asemuiam cu eroii mei din filmele copilăriei, Jan Marais și Gerard Philipe. Sufletul meu te vedea chiar mai frumos. La nunta ta cu Gina Popescu, am fost trist că mi te-ai îndepărtat, impresionându-mă și vocea ta tristă care intona un cântec de dezamăgire că deși iubeai o altă fată, Gina parcă ți-a făcut vrăji și ta legat de destinul ei. Cântecul acela a fost ca o premoniție, că nu ai făcut prea mulți purici cu ea. Aveai în casă două scorpii, nevasta și soacra, care duceau lipsă de bunul simț, de ce înseamnă o gospodărie, de ce înseamnă îngrijirea unui soț. |
---|
Ai avut noroc atunci de mămica, că a venit la Dumitrești și a văzut ceea ce tu nu vedeai. Te purtai tare neîngrijit, cu hainele rupte și murdare și, ceea ce a speriat-o pe mămica a fost că gazda ținea cloșca, cu puii în comoda din camera în care dormeai.
Te-a implorat mămica: „Hai Ionele acasă, ai să găsești tu altă fată, că asta nu-i femeie de casă. Este și proastă și fudulă, și amară și murdară!”
M-am bucurat mult când am aflat că te-ai întors acasă. Nu ți-a fost ușor să-ți cauți iar post, dar tăticu știa unde să umble și cum să te ajute.
Peste vreo doi ani, pe când lucram ca felcer la Cojanu și locuiam în clădirea dispensarului, mă trezesc că ai venit cu tăticu și erați plini de veselie, că mergeați în pețire în localitatea Brăești, la Eugenia Mihai, care era verișoară cu Melania Mihai, prima și cea mai mare iubire a ta.
A urmat că ai avut o fiică frumoasă, Mariana, care cânta foarte frumos imitând-o pe Narghita. La rândul ei ți-a dăruit un nepot foarte frumos, inteligent, descurcăreț și bun la toate. Tu n-ai apucat să vezi toată ascensiunea lui, dar cred că ai văzut de acolo de unde te afli și ești încântat.
El a însemnat pentru tine ce ți-a fost cel mai drag în viață, iar el a simțit asta și te-a iubit cum rar iubește un nepot pe bunicul lui.
Ai avut anumite tensiuni și supărări cu părinții, dar nu ai purtat ranchiună. Nu știu ce s-a întâmplat că tăticu s-a supărat atât de tare pe tine și nu a vrut să te mai vadă. Poate că a avut și tăticu dreptate că tu i-ai fost ca lumina ochilor și l-ai dezamăgit cu ceva anume. Poate că a așteptat altceva de la noi după ce a trecut prin iadul lagărului rusesc și s-a întors cu dragoste la noi, nu s-a lăsat amăgit de lingușelile unor rusoaice de a se căsători cu ele sau de alte amăgeli la revenirea în țară de la o văduvă de război.
Tu ai încercat să-ți ceri iertare și poate că Dumnezeu te-a iertat, dar tăticu n-a făcut-o la timp, că plecaseși deja pe calea veșniciei și de-abia atunci, trecând cu tăticu pe lângă poarta ta, a oftat profund și, în noaptea aceea și-a. dat sfârșitul.
Scrisoarea aceea pe care ai făcut-o pe patul de moarte, prin care implorai iertarea lui tăticu, am reușit s-o citesc de la Andi și mi-a frânt inima. Aș fi vrut să o cuprind în cartea VIAȚA MEA CA O FANTOMĂ, dar n-am reușit s-o mai obțin de la Andi.
Tu n-ai putut veni pe la mine, la Suceava, dar eu când veneam, mă ademeneai cu bunătățile tale, dintre care cel mai mult am fost impresionat de gutuile, frumoase, ca niște sori mici. Să știi că două din ele i le-am dat campioanei mondiale de atletism Mihaela Melinte, cu care am călătorit în compartimentul de tren la întoarcerea mea acasă la Suceava. A fost încântată.
Îmi amintesc când, cu o săptămână înainte de a-ți da duhul, am venit la tine și te-am găsit la pat trist
pentru plecarea dintre cei dragi și că puteai să mai faci ceva în viață. M-ai îmbiat să mănânc ceva și eu ți-am zis că dacă mănânci și tu. Am mâncat amândoi câte o cană de iaurt și Jana era tare bucuroasă că ai mâncat ceva și că te-ai mai înviorat. M-ai rugat cu limbă de moarte să-i fiu aproape familiei tale („Gigi, ai tu grijă de ai mei, că nu mai au pe nimeni!”) și am încercat să-ți împlinesc rugămintea.
Peste o săptămână am fost înștiințat de plecarea ta la cele veșnice. Dureroasă, pentru mine, ca și pentru ai tăi, despărțirea. Am stat, atunci, o noapte de priveghe la capul tău, alături de nepotul tău iubit, care avea abia 14 ani, și m-a impresionat maturitatea lui de gândire, și i-am simțit suferința pierderii tale.
După plecarea ta la cele veșnice, a urmat „potopul”, la care soția ta Jana nu a mai știut să țină cârma vieții și a plecat după tine. Fiica ta Mariana, a încercat să-și refacă viața, găsind adăpost la sufletul unui austriac, dar n-a reușit bine să se mărite cu acte în regulă, că ciroza i-a pus capăt zilelor la o vârstă când putea să-și mai ducă viața vreo 30 de ani. A fost jale mare în familia ta, resimțită profund de nepotul tău. În sufletul lui s-a creat un vid mare și a încercat să și-l umple formându-și familia lui, dar nu prea a avut noroc de femei care să împărtășească idealurile și corectitudinea lui. A divorțat de 2 ori, dar a rămas cu un mare câștig, un fiu care-i poartă numele. Am uitat să-ți spun că Andi a renunțat la numele tatălui biologic, și a luat numele de Iordache, în memoria ta. Să fii fericit, acolo unde te afli, că nepotul tău e foarte descurcăreț, a păstrat casa bunicilor și mai mult decât atât a transformat-o într-o vilă minunată. E drept, că nu se știe dacă revine în țară vreodată, că are o slujbă importantă și bine retribuită în Germania.
Fratele Nelu Iordache |
Cumnata Jana |
Nepoata Mariana |
Stănepotul Andi și fiul lui |
---|
„A avea un frate înseamnă un suflet în două trupuri.” Aristotel
„Eu şi cu fratele meu eram ca două ace ale aceluiaşi ceas: el era acul cel mare şi eu cel mic, dar amândoi arătam aceeaşi oră. Xavier de Maistre
Ioana NICA (IORDACHE)
Pe când eram militar, la Constanța, numai Dumnezeu știe cum ne-a aranjat o întâlnire. Ieșisem într-o plimbare prin Mamaia, ceea ce mi se întâmpla foarte rar. Deodată, la o vitrină. am văzut pe cineva care semăna cu tine. Dintr-un instinct nespecific mie de obicei, am bătut-o pe umăr și am întrebat: „Nu cumva sunteți sora mea?” Și sora mea era. Te-ai întors și amândoi, plini de uimire și bucurie ne-am îmbrățișat. . .
Eram tineri și frumoși, cu frumos viitor în față, și ne-am petrecut câteva ceasuri împreună în valurile mării.
Am trăit atunci cele mai fermecătoare clipe alături de tine, surioara mea, că după aceea valurile vremurilor ne-au dus pe căi diferite.
Pe când eram militar te-am vizitat acasă, acolo unde locuiai împreună cu socrii. De bărbatul tău, mi-am dat seama de la început că e un om deosebit și că te iubește. Era el un pic cam șugubăț, să nu zic zeflemist, dar nu o făcea din răutate. Am cunoscut-o atunci, pentru prima dată pe prințesa ta, Liliana. Doamne, ce frumușică era, o adevărată bijuterie, și-mi accepta prietenia.
Cu timpul ne-am îndepărtat tot mai mult și părinții au ajuns de au îmbătrânit. Ei aveau nevoie de afecțiunea noastră, iar noi ne-am lăsat duși de problemele serviciilor noastre și de necazurile familiilor proprii. Au murit părinții, așa cum au murit, fără a-și simți bătrânețile alinate de apropierile noastre,
Apoi....s-a așezat uitarea peste mintea ta, durerile de coloană te-au măcinat și ai dormitat în durerea ta. Nu am mai putut discuta normal cu tine, și asta m-a durut îngrozitor.
Apoi a sosit apocalipsa asta a covidului și nu știu dacă ea ți-a pus sfârșitul la cale, sau slăbiciunea organismului, dar pe 21 iulie 2020, am rămas mai sărac, de sufletul tău drag.
Mă rog la bunul Dumnezeu să te odihnească în grădina drepților!
Îți spun, acum, adio
|
Fiica Liliana, crescută-n stres ardent, Nepotul Adrian, iubit de-a sa bunică, Noi, cei doi frățiori, Nicușor și Mircea, În ziua asta tristă, cu nori ca de plumb, Familia, îndurerată, va uda mormântul, Te rog Doamne să-i ierți toate păcatele, Familiei îndurerate îi adresez condoleanțe, |
---|
Nicușor IORDACHE
N. 13 mart.1951 |
Dragă frățiorul meu, ai fost și vei fi mereu, ceea ce mi-am dorit eu, să am un frate mai mic, tot ce gândesc să îi zic. De-a fost bine de-a fost greu, ai rămas fratele meu. Ai crescut sub ochii mei, și te-am admirat cu ei, pentru multe câte-ai vrut, cât de frumos ai crescut, pentru lipiciul din grai, pentru șarmul care-l ai. În frunte ai vrut să crești, ai vrut să mă depășești, nu mă supăram de fel, simțeam că îți sunt model, și mă bucuram nespus, c-aveam în tine răspuns, la dragostea ce-ți purtam. Cât de fericit eram! Anii au trecut și știi, s-a dus joaca de copii, viața ne-a fost mai albastră, ne vedeam de casa noastră, fiecare-n casa lui, cum fu voia Domnului. Avem soții iubitoare, și casele primitoare, și după câte constat, ți-ai făcut casă-palat, ești un mare gospodar, și pentru un așa har, te-admiră sufletul meu, cum te-a admirat mereu. Eu nu prea m-am pricopsit, casă nu mi-am construit, nu am avut așa vrere să îmi fac casă „durere”, sufletul mi-am pus zălog, să-mi fac din iubire drog, să pun în versuri și-n proză, să pot prinde ca-ntr-o poză, că n-am trăit-o de formă, viața mea ca o fantomă. |
---|
Să mulțumim Domnului, c-am avut din mila lui, aproape tot ce-am dorit, cu copii ne-a miluit, copii ce-au crescut cu spor, ajunși la casele lor. Avem copii fericiți, nepoți nemaipomeniți, și de-acuma ce mai vrem, ne ajunge cât avem, avem de iubire parte, ne trebuie sănătate, nu mai suntem așa bravi, și suntem tot mai bolnavi.
Să ne spovedim la sfinți, gândul zboară spre părinți, care-n trista lor poveste, n-au murit prea creștinește, chiar dacă nu ne convine, recunoaștem n-a fost bine, de-ajuns nu ne-am implicat, și ei nu ne-au reproșat, mai vrând doar atât din viață, să vadă moartea la față. Geaba ne-am cam supărat și între frați ne-am certat, părinții s-au dus la cer și nimic nu ne mai cer, trebuie să-i venerăm și-ntre noi să ne-mpăcăm.
A fost mare supărare și cu fratele cel mare, că a fost pus în pământ fără să-i fiu la mormânt, și-a rămas neîmpăcat că tata nu l-a iertat, că nu știu ce a făcut, dar știu cât a suferit, sufletul i-a fost rănit și-n durere a murit.
Iar surioara Olica, de vorbim ne-apucă frica, a dus-o tot în durere, și nu mai putea să spere, că-i va fi cândva mai bine, că mintea o va mai ține și-a plecat fără să știe pe drumul spre veșnicie.
Pe ai noștri, ce-au plecat, să-i slăvim cu gând curat, mereu să îi pomenim, prin icoane să-i privim, și s-aprindem ca atare, mereu câte-o lumânare!
Din dragoste pentru ei, din dragostea dintre noi, să uităm contrele toate! Să mă ierți iubite frate, de vrute-nevrute fapte, de scrieri necizelate! Mă simt tare nesătul că nu ne-am iubit destul, cu ambiții fără minte, preschimbate în cuvinte.
Haide să ne împăcăm, timpul să-l recuperăm, zicala este dibace, „sângele apa n-o face”!
Sănătăți-i ducem lipsa, ne paște apocalipsa, și atât cât mai trăim, ca doi frați să ne iubim.
Ce mai pot spune aicea? Te pupă fratele Mircea!
„În iubirea de frate, la fel ca și în dragoste, adesea te fac mai fericit lucrurile știute, decât cele pe care nu le cunoști.” la Rochefoucault
VERI ȘI VERIȘOARE
ENACHE DEDU
Născut: 2.Oct. 1936 |
În satul Dâmbroca, comuna Scurtești, Județul Buzău
|
---|
Curtea și grădina ta erau pline de probe ale hărniciei (căruță cu cal, vacă, tăuraș, câte trei porci, păsări multe, unelte agricole și ustensile pentru pregătirea hranei animalelor, ustensile pentru procesarea vinului și câte altele), și de toate astea tu singur te îngrijeai.
Calmul și înțelepciunea ta te-au salvat de la moarte până acum. Ai privit ca ceva normal, dat de la Dumnezeu: fata cea mică, cu problemele ei, nana Mărioara cu suferințele și cu plecarea la cele veșnice, unele semne de boală, legate de oboseala inimii tale mari. Ai fost înțelept și că te-ai oprit la timp, la 80 de ani, reducându-ți sfera de activitate și te-ai dedicat în principal îngrijirii fetei tale mici (De fapt are 55 de ani)
Parte din familia Enache Dedu: Enache, nepoata, fata cea mare, fata cea mijlocie, și nana Măria
O odă am adresat și nanei Mărioara, pe când era în viață:
Verii de la unchiul Gheorghe Grigore (zis Curcă)
Verișoara Paula Toma |
Soțul Paulei |
Fiica Paulei |
Verișoara Safta Zăbavă |
---|
„Am venit spre neamurile mele pentru că mă chemau amintiri.” Citat din filmul Neamul Șoimăreștilor (1965)
Verișoarele mele dragi,
Regret că nu v-am cunoscut mai mult, din motivele știute, legate de plecarea mea prea mult de pe acasă cu școala și cu serviciul. Când v-am revăzut mi-am dat seama că în voi îmi găsesc glasul sângelui.
I-am cunoscut mai bine pe: fratele vostru cel mare, Nicu, un om blând și bun, harnic gospodar, dar cel mai mult l-am cunoscut pe Milică, pe care de multe ori l-am întâlnit la loturile de pământ din zona așa zisă Pădure. Am petrecut multe zile cu el, ne luam la trântă, coceam porumb, cam câte 12 știuleți, și aia era mâncarea noastră de până când ajungeam seara acasă.
Uneori erau arșițe de peste 40 de grade și mergeam la puțul de peste drum, scoteam găleți de apă și ni le turnam în cap de ne răcoream. Când v-am regăsit pe voi, cu vreo 7 ani în urmă, am aflat că frații voștri mai mari nu mai sunt, și tare mi-e dor de ei.
Pe unchiul Gheorghe, l-am întâlnit pentru ultima dată pe când eram student și parcă ne-am privit cu drag, dar și cu o prevestire de adio. Pe mama voastră inimoasă, țața Dița, am văzut-o ultima dată la moartea mamei în 1997. Cine știe dacă mă mai văd și cu voi, dar sunt bucuros că v-am cunoscut.
„Ţara în care nu găseşte cineva, cinstire, bucurie sau rude, nici nu dobândeşte vreo învăţătură, trebuie părăsită.”
citat din Chanakya
„Un prieten face de multe ori cât o mie de rude. citat celebru din Euripide
„Într-un oraş unde nu ai rude, dreapta cugetare îţi va fi rudă.” proverbe egiptene
„Prietenii şi rudele au privilegiul de a fi mai nesuferiţi decât ceilalţi oameni.” Jerome K. Jerome
„Fii apropiat de rude şi prieteni, dar nu face afaceri cu ei.” citat din Victor Duţă
„Legătura de rudenie şi prietenia sunt forţa supremă.” citat din Eschil
„Ce tupeu pe paparudă: se crede rudă cu papa!” calambur aforistic de Constantin Ardeleanu