Romanian	English	French	Greek	Russian	German	Spanish	Chinese	Armenian	Japanise

---

Constantin Alecse

Cap.  V – Formarea Ca Om

C). Facultatea și Familia

II). Întemeierea Familiei

a. Întâlnirea de la Capela „Sfânta Ecaterina”

Mă consideram binecuvântat  să fiu în Bucureşti, alături de profesorii mei dragi şi încă în ipostaza de a cinsti Paştile Domnultui 1973, împreună.  Aveam  să înţeleg, mult mai târziu, ce plănuia Dumnezeu pentru mine, în acea perioadă a vacanţei  de Paşti, la capela Institutului Teologic, la prăznuirea Pascală din 1973.

Despre slujbele din Săptămâna Patimilor, nu prea îmi amintesc, nici măcar de slujbele de dimineaţă din Vinerea Mare, sau chiar seara, slujba prohodului, după o postire aspră (post negru), aşa cum o cerea tipicul ortodox. Ceea ce îmi amintesc, cu multă claritate, a fost sfârşitul slujbei prohodului. Părintele profesor Dumitru Radu miruia pe fiecare credincios, ce se prosterna în faţa icoanei Crucificării Domnului Hristos, iar eu împărţeam credincioşilor câte o floare, care fusese pe Sfântul Epitaf, de pe măsuţa sfinţitului baldachin.

Participaseră cam multă lume la slujbă, aşa că, spre sfărşit, nu-mi rămăseseră prea multe flori de împărţit. Pe ici, pe colo, câte o codiţă de floare, câte o frunzuliţă şi chiar eram nevoit să despic în 4 frunzulţele care mai rămăsese din displeiul floral din vinerea Patimilor. Către sfârşit, venea la rând, pentru miruire, o tânără, însoţită de  mama ei,mama purtând o batistuţă albă pe cap, ce acoperea un coc împletit, aşijderea Veronicăi Miclea, dar poate că aveam eu vedenii din cauza postirii aspre. Fiica, mergând înainte, fu miruită, iar eu, tânărul de 22 de ani, urma să-i ofer o floare. I-am oferit, ceea ce mai rămăseseră pe sfântul epitaf, un trifoi cu 2 foi. Este adevărat, mai erau şi alte, câteva floricele, mai împlinite, pe  sfânta masă, însă aşa îmi picase la mână.

Revoltată, oarecum, cu un ton de reproş, tânăra îmi ceru să-i ofer una dintre celelalte flori rămase pe Epitaf. 

– Nu, zic eu, acest trifoi cu 2 petale îţi va purta noroc! Dacă eşti nemulţumită, te rog să-mi dai numărul dumitale de telefon şi Superiorul meu va răspunde nemulţumirii dumitale.

Era o inspiraţie de moment şi, am scris cu majuscule cuvântul Superiorul meu, gândindu-mă că, El, Creatorul, Superiorul meu, poate că are planuri pentru mine, că tare îmi mai plăcea această obrăznicuţă  tânără, care, pe lângă altele, mai purta şi fustă „mini”. Ce contrast, duhovnicii ne învăţau că viitoarele noastre soţii (preotese), trebuie să se îmbrace, să se comporte şi să calce a preotese, iar pe de altă parte, instinctul animalic din mine mă împingea către fusta „mini” şi către spiritul cochet al acelei tinere. Ea se rugase în aceeaşi capelă cu mine, timp de vreo 2-3 ore şi probabil că îmi admirase mişcările, de teolog versat, în cele ale practicii liturgice (în mintea ei, poate că eram considerat un mini-preot, un preot în devenire) şi care acum, îi ofeream ei, bietei copile, un trifoi cu două foi. Câtă „ironie” a sorţii, nici nu apucase să facă doi paşi de la miruit şi, eu, cam impulsiv şi îndrăzneţ, mă adresez mamei sale, Mituţa Lenţi (aşa cum obişnuia să-i zică acea fată şi viitore soţie a mea), după ce i-am dat o floare, tot cam posomorâtă, căci alta mai bună nu aveam: „- Distinsă doamnă, fiica dumneavoastră a fost cam nemulţumită, fiindcă nu am putut a-i oferi decât un trifoi cu două foi, de aceea, aş vrea numărul dumneavoastră de telefon, să-i pot cere, personal, iertare, pentru a nu rămâne toată viaţa dezamăgită!” Am rămas stupefiat de rapiditatea cu care tânăra mi-a înmânat un bileţel, spunându-mi să-l citesc când voi avea timp şi, plecă spre uşa de ieşire din capelă, cu mini-ul ei cu tot.
De ce-mi aduc aminte aceste clipe, după 40 de ani...?!!!. Pentru că a fost ceva ieşit din comun, pe placul inimii şi fiindcă acea fetiţă avea să-mi devină soţie, preoteasă, mama celor 4 copii ai noştri şi maică presbiteră a mai multor comunităţi, pe care, în toţi aceşti ani le-am slujit ca preot.
Am considerat că este bine-venită continuarea poveştiii, chiar dacă nu are nimic de-a face cu preotul profesor Dumitru Radu, fost co-slujitorul nostru, la Taina Sfintei Căsătorii.

b. Mama soacră şi ghicitul în cafea 

Cât pe ce să uit de bileţelul primit de la fata despre care povesteam mai sus.
Pe la „Sfânta Ecaterina” trecuse şi alte domnişoare-visătoare, sperând, probabil, a deveni preotese. Valurile tinereţii sunt pline de soare şi de neprevăzut!

Abia în ziua de Sfintele Paşti, după a doua Sfântă Înviere, la Vecernia Pascală, când toată lumea se retrăseseră, fiecare om  la casa lui, am realizat că sunt un singuratic, prin Bucureşti. O aveam pe sora Paulina, ce locuia cu soţul ei, Constantin Ciocan, prin Ferentari, însă, aveau viaţa lor.

Nu mă consideram, totuşi, un străin, printre străini, în marea metropolă a României, în care pe vremurile acelea, nici măcar nu visai să trăieşti, să locuieşti, sau să lucrezi, dacă nu aveai buletin de Bucureşti.

Vroind să-mi spăl obrazul şi ştiam bine că şi din alte motive, care pot fi bănuite, am mers la întâlnire cu un buchet de trandafiri şi l-am oferit fetei, de faţă fiind şi.... Teatrul Nottara. La sosirea acasă, fata m-a îndemnat să-i ofer  mamei sale, trandafirii, că aşa este tradiţia, să nu intri sub acoperişul unei case, fără să oferi ceva gazdei. Povaţa ei mă făcea să înţeleg că intrasem deja sub acoperişul său protector.
Aşa cum m-a sfătuit fata, aşa făcui, am înmânat acelaşi buchet de flori mamei sale şi am simţit că am intrat şi sub acoperişul sufletesc al acesteia. O, ce lovitură, două vrăbii, prinse cu acelaşi laţ, sau mai bine zis, doi iepuri dintr-un .... „buchet de trandafiri!”
Cocheta mamă „soacră”(mama adoptivă a Elenei), ne-a întâmpinat cu multă dragoste, la intrare în locuinţa sa. Casa boierească, de pe strada Popa Savu, nr. 22, naţionalizată de  comunisti, era găzduită de 3 familii. În faţă, se afla un apartament cu 2 camere şi  o bucătărie improvizată, din culoar, în care locuia Mituţa, sora mai mare a lui Constantin Tănase(a nu fi confundat cu actorul) din Mânăstirea Doamnei, Botoşani, care şi-a dat consimţământul de adopţie a unuia dintre cei 11 copii, Elena, pentru a fi educată în Bucureşti, să beneficieze de o viaţă mai uşoară.
La mijloc, se afla o altă locuinţă, de vreo 3 camere, în care se aflau primii locatari de după naţionalizare, iar mai sus, urcând pe scările împrovizate, către mansardă, o cămăruţă, cu acces la podul clădirii, printr-o uşiţă strâmptă.  Podul era atât de spaţios, încât, după cum vine vorba, într-un aşa spaţiu e loc să întorci şi un autobuz şi, era folosit ca magazie pentru depozitarea de către toţi locatarii a diverselor lucruri şi obiecte, care nu erau de utilitate imediată şi am putea să le numim „poate trebuie”. La „mica înţelegere”, Mituţa a reuşit să obţină consimţământul ca în acea mansardă(pod) să locuiască Lenuţa, cu viitorul ei soţ, dacă se va căsători vreodată. Era imperativ să ai buletinul de Bucureşti şi pentru asta trebuia să ai o adresă la care locuieşti.  Nu interesa dacă adresa era la un apartament din centrul Bucureştiului, la periferie, în fostă casă boerească, într-un bordei din Bucureşti, sau chiar într-o mansardă, la „cucurigu”, conta să ai domiciliul în Bucureşti. Comico-tragic  era faptul că,  chiar dacă locuiau pe strada Popa Savu, nr.22, la câţiva paşi de Statuia Aviatorilor, baia şi WC-ul, erau comune pentru toţi  locatarii şi se aflau în curte. 
Deşi nu eram un bucureştean pretenţios, totuşi nu venisem în Bucureşti „dus cu pluta”. Foarte reverenţios, încep să-mi descriu istorioara vieţii, iar Mituţa, la rândul ei, curioasă din fire, era numai ochi şi urechi la povestioarele mele. Înţelegând că nu are de-a face  cu un terchea-berche, ci cu un neaoş fiu de ţăran, sincer şii serios, îşi îndemnă fiica să meargă la bucătărie, să pregătească 3 cafele, 3 farfurioare cu duceaţa, 3 pahare  cu apă (aşa se purta pe atunci) şi, să ne reaşezarăm la taifas.
În timp ce puştoaica se afla la bucătărie, ca să-şi etaleze calităţile de gospodină, viitoarea mea mamă soacră avea suficient timp să-mi destăinue vrute şi nevrute, despre viaţa Lenuţei (soţia mea, în devenire).
După împlinirea ritualului de servire a cafelei, eram cu toţii gata pentru încă un ritual: ghicitul în cafea. Mituţa, în intenţia ei de a nu mă insulta (că, de, eram teolog), mă întrebă dacă am ceva împotriva acestei practici, anume ghicitul în cafea. Îmi dau consmţământul.
Întoarse ceaşca cu fundul în sus şi după 2-3 minute, începu să interpreteze, vrute şi nevrute, din liniile crestate de cafea pe pereţii şi fundul ceştii. Simţeam, din  cele spuse, că mă agrează şi că şi-ar dori ca fata să se căsătorească cu mine. Că, fratele după tată al fiicei sale , Petrică Tănase, era şi preot şi poet şi că, tare bine ar fi ca aceste valenţe să se transmită în familie... Se pare că rezonam pe aceeaşi lungime de undă. I-a plăcut, „mamei soacre” de mine, căci aveam acelaşi limbaj de comunicare cu al dânsei.  După ce şi-a terminat explicaţiile, a fost rândul meu. Eram „maestru” la ghicitul în cafea.  Am convins-o pe Mituţa că niciodată nu am dat greş cu ghicitul în cafea şi, i-am explicat logic, ca un cafengio-ghicitor, cum dintr-un ţăran incult, am ajuns în Bucureşti, unde îi înveşmântez şi-i dezveşmântez pe cei mai mari teologi şi profesori universitari ai Bisericii. M-am portretizat a fi „Magicianul, Magicienilor”, fiindcă, de, aşa mi se arată în cafea.
Din cele relatate de Mituţa, în timp ce Lenuţa se afla în bucătărie, la pregătirea cafelelor, aflasem totul despre fată. Mituţa uitase de mărturie, aşa că, la revenirea în cameră, după ce am băut cafeaua şi am întors ceaşca cu fundul în sus, uitându-mă, ca mâţa în calendar, la liniile create pe fundul şi pereţii ceştii, mi-am jucat rolul. Am interpretat, citând din informaţiile Mituţei şi fabulând, cu ochii deschişi, la ceeace doream să mi se întâmple în viaţă: cum că ne vom căsători, că vom avea mai mulţi copii, că voi deveni preot, că preoţia mea nu va avea loc în România, că vom avea ani lungi şi fericiţi în străinătate, etc., etc. Minciuni, sau premoniţii, numai de Dumnezeu ştiute. Curioase prevestiri, dar toate mi s-au   împlinit în timpul celor peste 40 de ani de căsnicie. Eu cred în buinecuvântarea lui Dumnezeu şi, vă invit să judecaţi şi dumneavoastră...!
Privind înapoi, la trecutul meu, chiar că nu mai înţeleg dacă era un fel de ghicit în cafea, minciuni improvizate, sau premoniţii care s-au împlinit, unele după altele. Aşa că, vă rog să fiţi cu luare aminte la ghicitul în cafea, fiindcă s-ar putea să fie preziceri care să vi se împlinească. 
Am tot stat, cu Mituţa şi Lenuţa (viitoarea mea soţie), la poveşti, taclale şi minciunele de cafenea, vreo 3-4 ore. La orele despărţirii, pe la 7:00-7:30 pm, în acea zi de Sfintele Paşti 1973, ne-am făcut juruinţă să ne căsătorim, urmând ca peste 3 luni (sâmbătă 14 iulie, 1973 să mergem la căsătoria civilă, iar, duminică 15 iulie 1973, să oficiem căsătoria religioasă). Zis şi făcut. Un an mai târziu, 15 iulie 1974, ni s-a născut primul fiu Cristian-Constantin. Unii spun coincidenţă. Eu cred că a fost pronie divină, plan dumnezeiesc.

c. Anunţarea părinţilor şi plănuirea nunţii

Cu vreo câteva zile înainte de a-mi cunoaşte viitoarea consoartă, îmi anunţasem părinţiii că nu voi putea merge la ei, la ţară, de Sfintele Paşti, 1973, pentru că sunt de jurnă la capelă. La mai puţin de o săptămână, le transmit un al doilea mesaj, contradictoriu: „-Mă căsătoresc. Nunta religioasă are loc în ziua de duminică, 15 iulie 1973.  Peste o săptămână vin cu ea ca să o cunoaşteţi şi să îmi daţi binecuvântarea!”

Timpul şi-a urmat cursul. Sprijinul cel mare l-am primit din partea unchiului meu, preot în Bucureşti, părintele Dumitru Vâlcu, paroh al bisericii „Sf. Vasile”, care în decursul anilor mă ajutase financiar fără echivoc. „– Apoi, nepoate, dacă aşa îţi vorbeşte inima, apoi, să nu i te împotriveşti! Aşa am simţit şi eu, acum 50 de ani şi, iată că sunt căsătărit de atunci.  L-am ascultat şi, nu  am dat greş, sunt căsătorit de 40 de ani şi dacă ascult, în continuare, de sfatul  unchiul meu, şi mai am vreo 5 ani de ascultare, până la împlinrea a 50 de ani de căsnicie şi, după aceea vom mai vedea.

București - România - Cununia civilă (14 iulie 1973)		București - Cununia religioasă (15 iulie, 1973)

Ne-am ales ca naşi, pe fratele mai mare al soţiei, Petrică, preot şi poet, cu soţia sa, preoteasa +Elena, Dumnezeu să o ierte, căci recent a plecat la veşnicie! Am fixat datele nunţii: cea civilă, pe 14 iulie, iar nunta religioasă, duminică 15 iulie, 1973. Locul oficierii cununiei religioase a fost stabilit la Biserica „Kreţulescu”, din Centrul Bucureştiului (lângă Sala Palatului). Preoţii co-slujitori au fost: părintele Grigore Cernăianu, parohul locului, părintele Lică Runcanu, asistent, părintele prof. Dumitru Radu – spiritualu II, părintele prof. Stefan Alecse – Spiritualul I  şi părintele prof. dr. Dumitru Popescu, prorectorul Institutului Teologic. Un ceremonial celestin. Cred că îl mai păstrez înregistrat pe peliculă.
A participat multă lume, căci biserica era renumită în acel cartier. La restaurant, însă, numărul participanţilor a fost foarte restrâns, cam la 30 de persoane, după câte îmi amintesc: mirii şi naşii, coslujitorii, parinţii mirilor, rubedeniile apropiate şi  vreo câţiva apropiaţi ai mirelui şi ai miresei. S-a întâmplat că, la recepţia de nuntă, intimă şi restrânsă, la şosea, adică la un restaurant nu departe de Statuia Aviatorilor, în acea seară, vedeta restaurantului să fie Fărămiţă Lambru, un colaborator al interpretei Maria Tanase. După moartea acesteia (1963), Fărămiţă Lambru cunoscură o ascensiune frumoasă în carieră, ca virtuoz popular al acordeonului şi dirijor al unor formaţii profesioniste. Asta însemna, pentru mine, încă o binecuvântare la care nu m-am aşteptat.

d. Primul nostru copil, „prinţişorul” familiei

Ne-am iubit, ne-am căsătorit şi, am fost binecuvântaţi, după fix un an,  cu primul nostru copil, Cristian. Mituţa îl numea „prinţişorul”. S-a născut la spitalul Elias. Soţia era internată pentru naştere, iar eu, ca un căţeluş, ciuleam urechile şi holbam ochii pe la porţile şi geamurile spitalului. Eram curios să aflu de avem un fiu, sau o fiică. Pe vremea aceea nu era tehnologia medicală atât de avansată încât să se spună de ai, băiat, fată sau gemeni. Patrulam, în faţa spitalului, zile întregi, cu emoţiile ridicate la maxum.  Într-un final, vestea mi-a fost transmisă. „-Este băiat!” Nici măcar nu cutez să-mi descriu exploziile de bucurie, la aflarea acelei veşti. Îmi doream să fie orice vrea Domnul, numai armată să fie, adică, îmi doream un băiat şi, Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunea. I-am cumpărat şi  cărucior, în care îl plimbam pe strada Popa Savu, până la conecţiunea acesteia cu Bulevardul Aviatorilor, spre parcul Floreasca. Eram un tătuc sgubilitic. Îmi aduc aminte că, într-una din duminici, mergând spre marele parc, am împins cumva prea tare căruţul, care s-a răsturnat şi copilul a căzut din cărut, iar soţia, cu fleru-i specific, îmi reprosară: „ - Cu siguranţă că, de-acum înainte vei zice că băiatul nostru este „căzut în cap”. Ai grijă ce faci!” N-a fost să fie aşa fiindcă, în prezent, Cristian este unul dintre cei mai mari finanţatori din Beverly Hills.
 
e. Cu soţia la familia pr. prof. dr. Ioan Gh. Coman

Am avut marea onoare de a cunoaşte, personal,  acestă somitate a satului Dâmbroca şi a ţăriii. Se întâmpla acum vreo 40 de ani în urmă, mai precis către sfârşitul anului 1973.

Ce altceva aş mai putea adăuga. Pentru mine, pr.prof.dr.I.Gh.Coman, a rămas un  model, un îndreptar, un „imitatio Christi”. Nădăjduiesc să duc la bun sfârşit îndemnul mentorului meu şi, mă rog ca Dumnezeu să-l sălăjluiască în corturile drepţilor!

f. Dedicaţie Pr. prof. dr. docent Ioan Gh.  Coman

Slăvit ca mare nume, iubit de al său neam,
Patrologic renume - Părintele Coman!
Mereu în sfere-nalte, nicicând nu a uitat
De datinile sfinte, de oamenii din sat.
Şi, consătenii, toţi, cu fală şi mândrie,
Transmit spre strănepoţi  a sa mărinimie!
Dă Doamne  ca urmaşii acestui mare cler,
Să îi urmeze paşii credinţei către Cer!
Dâmbroca se mândreşte  în lume c-un Titan,
Ecumenicul Părinte  Dr. Ioan Gh. Coman!
                           (de Mircea Iordache). 

g. Cumpararea primei locuinte in Bucuresti - 1975

Întemeindu-ne un cămin, eu şi soţia mea, ne-am sfătuit să ne cumpărăm o lucuinţă a noastră, în Bucureşti, adică un apartament cu 2-3 camere. Aşa ne doream fiindcă  eram în creştere, aveam un copil şi ne permiteam financiar (soţia era educatoare la o grădiniţă din Bucureşti, iar subsemnatul cu 2-3 surse de venit), aveam şi relaţiii, care ne puteau ajuta să facem mai multe relaţiiii, care să ne înscrie pe lista de aşteptare, pentru apartamentele ce urmau a se construi în Bucureşti. Aşa că, prin intermediul unchiului meu, părintele Dumitru Vâlcu, am cunoscut un individ, cam excroc (zic eu), fiindcă ne-a tot amânat până când l-am anunţat că-l denunţ pentru şpăgile pe care aproape lunar i le ofeream, numai pentru promisiuni, până când, înţelegând mesajul, ne-a înscris pe una din listele de aşteptăre pentru un apartament cu 3 camere, la parter, într-o clădire de 10 etaje, ce urma a se construi în zona Piaţa Obor. Încă o binecuvântare, zic eu şi, voi explica, în cele ce urmează. Altfel, dacă nu aveam proprietate personală în România, ca garanţie că nu am intenţia să părăsesc definitiv ţara, nici că aş fi putut pleca în străinătate.
Eu, Bucureşteanul, care eram salariat, aveam bani, mâncare asigurată, cu soţie şi copil, locuitori în zona Statuia Aviatorilor, cu relaţii la înalt nivel  (Patriarh, Spirituali şi Profesori universitari),... ce mai... nu îmi mai încăpeam în pene! A fost bună soarta cu mine, iar norocul nu se oprea de a mă însoţi.

h. Întru mulți ani și multă fericire!

Familiei Părintelui Protopop Constantin Alecse,
(dedicație de ing. Mircea Iordache, la aniversarea a 43 de ani de la căsătorie, 15 iulie 2016)